După trei remarcabile volume de poezie şi douăzeci de ani de tăcere editorială, Florin Iaru devine, cu acest Fraier de Bucureşti, prozator cu patalama.
Chiar dacă toate piesele care compun cartea au apărut iniţial într-o revistă, B 24 FUN, la rubrica Povestirile din Bucureşti, statutul lor publicistic mi se pare foarte discutabil. (Cum li se pare, de altfel, şi lui Ion Bogdan Lefter, în prezentarea de pe coperta a patra, şi lui Marius Chivu, în cronica din Dilema veche.) Este vorba, în fond, despre o colecţie de schiţe. Nici mai mult, nici mai puţin. Argumentul forte ţine de stil.
Iar stilul face totul.
Insist asupra acestei delimitări fiindcă ar fi păcat ca o asemenea carte să fie nedreptăţită din pricina unei confuzii. Pot accepta, în cele din urmă, o evaluare greşită a ei. (Criticii literari mai calcă în străchini uneori.) Nu însă şi o încadrare anapoda.
O colecţie de schiţe, aşadar. Ce le caracterizează, formal, pe toate e buna dispoziţie. Din această perspectivă, Florin Iaru e un caz. Şi încă unul foarte interesant. Pentru el, scrisu-i scris şi viaţa-i viaţă. Fiecare cu regulile specifice. Iar prima regulă, în ce priveşte literatura, pare să fie aceea a eleganţei. Compromisul melodramatic e cu desăvârşire exclus. Exhibiţiile sufleteşti, la fel. Sunt indiscrete. Şi, moralmente, neigienice. De fapt, şi poezia lui Iaru funcţionează după acelaşi principiu. (E motivul pentru care, deşi extraordinară, aceasta n-are astăzi foarte mulţi admiratori. Cum spuneam şi săptămâna trecută, aşa-numitul public de poezie nu mai e ce-a fost. Se dă în vânt după categoriile negative. Simpla lor prezenţă, chiar ipocrită, pare să constituie o garanţie a calităţii. Şi, cu cât acestea sunt mai manifeste, cu atât mai bine.) Numai că în proză mecanismul e mai la vedere.
Să nu se înţeleagă, cumva, că autorul acestui volum n-ar avea simţul tragicului. Numai
