De când lumea şi pământul, în orice competiţie se ignoră outsiderii şi toate energiile sunt canalizate împotriva adversarului de temut, cel care contează şi trebuie anihilat.

Nu cred că Elena Udrea face excepţie de la această regulă şi că atacurile care o vizează sunt gratuite. Iniţial, ea nu a fost o ţintă directă, ci o victimă colaterală în războiul "grupării 322" cu Traian Băsescu. Strategii acestei bătălii mediatice au decis că sunt mai mulţi sorţi de izbândă dacă ofensiva se extinde asupra familiei preşedintelui, a principalilor colaboratori şi a persoanelor apropiate. În litera oricărui manual, Băsescu a fost imortalizat în ochii opiniei publice drept un conducător cu tendinţe autoritare, apropiat, după caz, fie de Carol al IIlea, fie de preşedintele Putin, fie de dictatori celebri de dreapta sau, chiar, de stânga. A fost reînviat hulitul termen de camarilă, consacrat pentru români din istoria scrisă de comunişti. Camarila, odată intrată în arsenal, trebuia să aibă un lider, pe modelul Elenei Lupescu. Aşa a început construcţia imagologică despre Elena Udrea, femeia fatală care ar influenţa decisiv politica statului român în interesul personal şi al camarilei.

Trusturile de presă partizane grupării politico-financiare aflate în război total cu Traian Băsescu au intrat în acţiune şi s-a ajuns la sloganul "nici o zi fără Elena Udrea". Gesturi, gafe, vestimentaţie, vocabular, familie, prieteni, prestaţie politică, activitate profesională, toate au fost întoarse pe toate feţele în mii de ore de dezbateri. Au apărut şi acuzaţiile grave, cele de trafic de influenţă sau corupţie, cu sau fără dovezi. Nimeni nu le-a examinat cu atenţie, prezumţia de nevinovăţie sau dreptul la propria imagine în cazul Elenei Udrea n-au funcţionat niciodată. Chiar liderii marcanţi ai opoziţiei au preluat acest tip de mesaj, iar dacă formaţia de istoric a lui Crin Ant