Nu puţini sunt cei care au văzut în masacrul de pe insula norvegiană Utoya o confirmare a tezei lui Samuel Huntington despre un război al religiilor – islamism versus creştinism – care ar caracteriza lumea noastră postistorică. În realitate, dacă e vorba cu adevărat de un război, el nu opune două religii, ci două ideologii. Cu alte cuvinte, instrumentalizarea unor convingeri, religioase sau nu, în scopuri politice.

Doar că ideologiile cu pricina nu mai sunt neapărat acelea clasice. E la modă contestarea caracterului ideologic al politicii. Partidele nu s-ar mai defini ideologic, iar dreapta sau stânga ar fi devenit noţiuni fără acoperire în programele şi în acţiunile acestora. După părerea mea, ceea ce s-a schimbat este linia de partaj între ideologii, nu ideologiile ca atare. Câmpul ideologic nu mai este divizat, ca odinioară parlamentul britanic, în două jumătăţi despărţite de o lungime de spadă. Linia de partaj trece astăzi printre mijlocul spectrului politic şi extremele sale. Mijlocul a devenit aproape unitar, de unde şi impresia generală că dreapta şi stânga sunt greu de distins şi irelevante, ca loc al moderaţiei şi compromisului politic, adică, în fond, al democraţiei. De o parte şi de alta a spectrului, extremele, indiferent de culoarea politică, mizează pe conflicte ireductibile, dar numai aparent unele faţă de altele: în mod profund şi esenţial extremele poartă un război cu mijlocul democratic, opunând moderaţiei şi spiritului de negociere violenţa şi crima. E uşor de remarcat că extremele au, ele, mult mai multe lucruri în comun decât au cu mijlocul. Limbajul nu trebuie să ne înşele: islamofobi sau fundamentalişti islamici, naţionalişti sau comunişti, extremiştii sunt, toţi, adversari ai sistemelor democratice. Şi, înainte de a se distruge unii pe alţii, caută să distrugă democraţia, singura formă de societate care îi poate opri din marşul lor