Cariera graficianului Aurel Bulacu (n. august 1947) numără aproape patru decenii, pe care, începînd cu momentul absolvirii studiilor, le-ar împlini în 2012, ce marchează un an aniversar (65 de ani) şi pregătirea celei de-a 25-a expoziţii personale. Perioada liceului de artă de la Craiova rămîne importantă pentru cîteva întîlniri profesionale: colegul de-o viaţă Xi (graficianul prof. univ. Nicolae Alexi) şi, drept formatori, pictorii Ilie Marineanu şi Ştefan Brediceanu, dar şi sculptorul Peter Jacobi, pe atunci profesor la repartiţie. Ca membru al cetăţii, destinul administrativ bucureştean şi internaţional al lui Aurel Bulacu a fost pozitiv, uneori de invidiat, pînă în împrejurările pierderii repetate a atelierului şi, după 2005, ale despărţirii de cei dragi. Insidios, fluxul emoţional a înregistrat tensiuni deloc neglijabile. Mărturie ar sta, pe decenii de creaţie, abordarea cu parcimonie a temei autoportretului, bilanţ al destinului sufletesc dramatic conjugat. Este ceea ce oferea tînărul Bulacu în gravura Insomnie, acceptată în 1976 la Bienala de la Cracovia. La fel şi seria de pseudoportrete deduse din obrăzarele armurilor sau din tema ciclopului. Chipurile lui Bulacu sînt derealizate în felii sau carcase, au stratificări de fante în loc de ochi sau prezenţa buzelor-lamelă plasate sub frunte. Privirea oricărui personaj dinspre lucrare este mereu escamotată, fie şi prin rama oarbă a ochelarilor ovali, monoclu sau răsucirea cu spatele a siluetelor. În schimb, apare frecvent o felie de profil care supraveghează din margine scena, o mască-intrus, „un curios alter-ego“ împrumutat din gravurile erotice nipone. Bulacu a debutat cu motive figurative voit banale, prin tatonarea intimităţii casnice, dar mai neliniştitoare decît sălile de baie ale pop-artistului Tom Wesselman; a întîlnit apoi, muzeal, armurăriile, a bifat teme mito-culturale (Ciclopul, Oglinda, Metamo