Viaţa modernă conţine o doză extrem de mare de metafizică. Şi televiziunea la fel. Trăim într-o lume a mărcilor şi a venerării celebrităţilor unde nimic nu este ceea ce pare. Şi nu există nicio competiţie între aparenţe şi realitate: aparenţele câştigă întotdeauna.

Depinzând de unde ne situăm în lanţul trofic al consumerismului aceasta poate fi fie o dovadă exaltantă a sofisticării evolutive a fiinţei umane şi a nevoii acesteia de simbolism complex, fie o condamnare a nevoii patetice de promovare socială prin avarism structurat.

Celebrităţile sunt un fel de organ vital al modei şi nu numai. Şi industria auto sau cea alimentară caută cu disperare o aprobare a statutului produselor lor prin acceptanţa de către celebrităţi. Şi nu trebuie să fim marxişti pentru a ne da seama că o mare parte a ofertei din magazine este complet inutilă. Dar cum să dai valoare inutilităţii? Prin campanii de publicitate cu celebrităţi. Se accelerează vectorii dorinţei prin staruri şi starlete.

Este dovedit însă de când cunoaştem legile fizicii că orice acţiune are undeva şi o reacţiune, iar aceasta din urmă este fix opusă primei. Promovarea prin celebrităţi este echilibrată de contaminarea prin celebrităţi. Un fenomen extrem de interesant.

Recent, în Marea Britanie, un producător de haine a început să scoată bani din buzunar pentru a plăti un prostovan notoriu dintr-un reality show extrem de prost pentru ca acesta să NU fie filmat în pantalonii ce poartă marca designerului casei. Există însă şi exemple mai celebre de contaminare prin celebrităţi.

Rapperul american Jay-Z este cunoscut pentru pasiunea sa pentru şampanie franţuzească scumpă. Şi a descoperit – spre nemulţumirea domnilor simandicoşi – Cristalul de Louis Roederer. Remarcile domnilor din presă au atras chiar şi un cântec dedicat de Jay-Z snobilor francezi. Ar fi trebuit să-l plătească să se oprea