La început a fost Mangalia. O gazdă unde mergea şi nenea Dan cu copiii. Nu mi-a rămas nimic din anii aceia, ştiu că au fost cîţiva. Mi s-a spus că făceam în fiecare seară plimbări pe dig, pînă la far, dar eu n-am păstrat nimic: nici imagini, nici mirosuri, nici oameni – nimic. Apoi cred că au fost cîţiva ani buni la Eforie (Nord). Întîi am stat la o Otilie, îngrijitoare sau administratoare la o vilă, calitate în care dispunea de o cameră pe care o închiria. Sau aşa ceva. Apoi au fost nişte hoteluri – salt mare. Dar nu luam şi masă, cumpăram din piaţă, mai găteam ceva cald pe un reşou. Nici din perioada asta nu mai ţin minte nimic, în afara lungilor plimbări pe faleză, de la Belona la Vraja mării şi înapoi, ziua cînd mergeam la restaurant... N-oi fi avut prieteni deloc pe-atunci? Nu mai ştiu. Şi, bineînţeles, programul strict de rumenit, cinci minute pe burtă, cinci pe spate, apoi creştem treptat. Mă ardeam invariabil, părinţii la fel, şi ne dădeam cu spirt. N-ajuta. Mă dădeam cu spirt, mă cojeam, apoi mă ardeam din nou. După două săptămîni, plecam acasă roşu. Mai tîrziu am aflat că spirtul e tot ce poate fi mai rău la arsuri solare. Dar noi ne dădeam an de an, indiferenţi la lipsa efectului (poate, într-un an, să fi trecut la oţet de mere, panaceu mult apreciat pe-atunci, dar nu s-a impus). La paisprezece ani, am început să mergem la Neptun, la vila scriitorilor. Altceva! Viaţă, lume. În primul an, au fost Dana V. şi Alex F. Anul următor, după admiterea la liceu, a fost Ileana. Ce an! Apoi a urmat anul magic cu Tudor P. şi Ioana S. Şi casetofonul acela la care am ascultat pentru prima dată Cohen (The partisan) şi Michel Fugain cîntînd „Ils se sont trouvés au bord du chemin/ Sur l’autoroute des vacances/ C’était sans doute un jour de chance“ – păi cum să rezişti? Şi erau drumurile la Eforie, după Oana care înota dumnezeieşte. A fost anul cu Daciada, cînd am sta