n) Aici, la marginea ţării, în sudul pârjolit de arşiţă, asfinţitul e de-o sacralitate neregăsită altundeva. Cerul se aprinde dintr-odată şi zarea întreagă, împinsă de orizonturi nesfârşite, se împurpurează. Albastrul devine roşietic, apoi ciclam şi violet, pentru ca în cele din urmă să se înnegureze. Şi să clipească prin ochii de stele deschişi peste noapte. În curtea înverzită din inima satului dunărean, lumina zilei încă mai pâlpâie, n-au înghiţit-o vârcolacii. Stau la poveşti cu oameni de demult, în tihna unei seri de mătase. Viaţa ne ţine vârtos în şa şi din înaltul ei biciuim bidiviul focos ce ne poartă în goană. Risipim vorbe şi bucurii, la ceas de eternitate sărutată de greierii menestreli. Până când cineva ne anunţă cu o solemnitate gravă că vecinul de alături trage să moară. Amuţim, cu privirile tulburate de tragismul veştii. Parcă îi şi auzim zbaterea agonică, într-atât suntem de tăcuţi. Ce mai expresie şi asta, auzi, „trage să moară”! Ca şi cum omul nu şi-ar mai dori altceva decât s-o tulească dincolo... Iar noi tocmai ce trăgeam să trăim, că nu-i deloc uşor să te laşi trăit!
În crucea nopţii o iau spre casă, pe un drum cufundat într-o pustietate de catran. Trec pe lângă bătătura muribundului şi-un vaier prelung sfâşie încremenirea noptatică. Gata, moartea a triumfat iarăşi, n-a venit degeaba printre oameni. Murgul înspumat se opreşte brusc, speriat de ţipătul înfricoşător, şi mă aruncă în ţărâna fierbinte. Are gust de tămâie pământul, şi de lumânări topite... De potcoave sângerii.
n) La vărsarea Oltului în Dunăre, sălbăticia de altădată a fost cotropită de barbarii noii civilizaţii. Plaja de nisip, mai lăbărţată ca niciodată, e ferfeniţită de cauciucurile cailor putere. De la depărtare, ai senzaţia că fâşia aceea e o parcare uriaşă, înecată în praful ridicat de pneurile nervoase. Cândva, desluşeai şoaptele apelor în l
