Ne intalnim rar, ne auzim de Craciun, la telefon, cand il caut ca sa-l intreb de o colinda pe care el mi-o canta in copilarie.
Unchiasul Mihai este fratele mai mic al tatalui meu, om linistit, meticulos, cumpatat pana la enervare, albit de intamplari si mai ales de povara supravietuirii intr-un neam altadata urias. De curand, am vegheat impreuna ultima noapte pe pamant a matusii mele, sora lui cea mai mica, prilej cu care mi-a spus povesti, despre oameni care nu mai sunt, despre locuri ce si-au schimbat total infatisarea. Spaima, tristetea si durerea aduse de moartea cuiva apropiat s-au estompat, s-au imblanzit in aceste amintiri ce au inviat o lume demult disparuta. Le-am retinut cu gandul ca nu fac decat sa le asez in matca lor fireasca, din care sa poata apoi izvori alte si alte istorii.
Casa
"Cand se facea o casa, veneau toti la ajutor. Mai intai taiau lemnele din padure si le aduceau cu carale, de dincolo "de-al unspelea", apoi le lasau la uscat. Erau in Cavnic unsprezece steampuri si o topitorie cum nici in Baia Mare nu aveau. Steampurile, adica locurile in care incepea prelucrarea minereului, erau insirate de-a lungul drumului care cobora de la mina. Cand te intalneai cu cineva, povesteai mai tarziu ca te-ai intalnit cu el "pe la al optulea", ori "pe la al zecelea" - steamp, bineinteles. Acuma nu mai e nici macar unul. Au disparut toate. Acuma, zici ca te intalnesti la podul lui Pista ori la al doilea bloc, cum urci catre centrul orasului. Toata zgura care iesea de la topitoria aceea se punea pe drum, ca sa se acopere gropile. De la o vreme, zgura aia se oxida si se facea rosie si tot drumul era rosu. Oamenii luau praf, colb de acela rosu, si inmuiau in el cate o sfoara lunga, apoi o intindeau pe lemnele aduse din padure si o tineau bine de la amandoua capetele, intinsa pe langa lemn. Altul o apuca strans de la mijloc si o tra
