În revista Observator cultural, nr. 315, din 6 aprilie 2006, am publicat un interviu cu istoricul Neagu Djuvara, care susţinuse o conferinţă la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, conferinţă intitulată Războiul de 77 de ani (1914-1991), devenită, ulterior, o carte – Războiul de 77 de ani şi premisele hegemoniei americane (1914-1991), Editura Humanitas, 2008. Oferim spaţiul editorialului pentru un fragment din interviul de acum 5 ani. Această revenire la un interviu din 2006 este prilejuită de aniversarea istoricului Neagu Djuvara (95 de ani, la 18 august 2011). Cum se explică longevitatea dvs.? Există o singură explicaţie: genetică. Mama a murit la 94 de ani şi toate surorile ei au trăit peste 90 de ani. Dar să mai ştiţi ceva: chiar dacă am trăit în Africa 23 de ani, unde a fost o climă înfiorătoare, din punct de vedere psihic am fost mult mai liniştit decît dacă trăiam în Europa. Africanii sînt liniştiţi, lucrurile merg molcom. Nu glumesc: aveam un ulcer stomacal care acolo mi-a trecut. În cartea dvs., Amintiri din pribegie, care are două ediţii, una la Editura Albatros, alta la Editura Humanitas, spuneaţi că atunci cînd aţi ajuns la Bucureşti, în 1990, acesta era „un oraş jalnic“, cu „oameni beţivi“. Cum este acum Bucureştiul? Sîntem într-o fază de schimbare, totuşi s-au făcut progrese mari din punct de vedere economic. Dar progrese morale nu prea s-au făcut. Toată lumea a strîmbat din nas cînd a spus Silviu Brucan că vor trebui 20 de ani. Eu cred că trebuie o generaţie, 33 de ani. Trebuie să treacă cel puţin o generaţie ca să fie schimbări profunde. Să-ţi spun ceva: eu am tinere prietene românce; ele lucrează cu mine, colaborează din punct de vedere intelectual. La multe dintre ele rămîn nişte reacţii oarecum învăţate de pe vremea comunismului. De pildă, una dintre colaboratoarele mele, cu o minte sclipitoare, era indignată că vin unii din Occi