Folosesc ca relansator al temei – relaţia cititor-scriitor – titlul unui serial simpatic, Lie to me, construit pe ideea manifestărilor gestuale şi de mimică ale minciunii, tot atâtea semne într-un cod larg-omenesc descifrabil la o privire atentă şi exersată.

Mai adaug şi amănuntul că pariez deopotrivă pe ficţiunea realităţii şi pe realitatea ficţiunii. Cu alte cuvinte, ştiu la fel de bine că, pe de-o parte, realitatea, oricât de mari îmi sunt cunoaşterea, ştiinţa, luciditatea, nu mi se dă în toate detaliile ei, că îşi păstrează misterul; pe de altă parte, că singura cale de a o controla, înţelege este ficţiunea, în sensul foarte larg de interpretare liberă şi imaginativă/ imaginantă de semne. Aparenta (?) incapacitate a cuvintelor de a-şi arăta pe dată calitatea de adevăr sau minciună m-a şocat încă din copilărie. Că „omul mare” nu vedea că spun adevărul şi că aşa s-au petrecut lucrurile, fiindcă le traduceam cât mai fidel în cuvinte, mi s-a părut un rău insuportabil. Democraţia teribilă a cuvântului care îmbracă la fel de bine adevărul şi minciuna, realul şi ficţiunea („şi irealul e vorbibil” – Paul Zumthor), fără a avea mărci speciale, identificabile, mă speria. Am început să privesc cuvintele pe furiş, ca să aflu ce ascund. Să caut etimologii, să exersez împerecheri neaşteptate. Să verific în alte limbi proaspetele descoperiri. Orice aş fi făcut, nu puteam depăşi o lege a „cuvântă toarelor” pe care mama o rezuma lapidar: „Şi minciuna-i vorbă!” I-am adăugat, după şiruri de lecturi, o completare şi mai derutantă: nu e doar vorbă, ci, vorbă fiind – manipulată şi manipulatoare ca orice lectură –, e, pe cale de consecinţă, şi realitate. Legea lui „ca şi cum”, als ob, vaihingeriană, totuna cu acel „ziceam că”, al jocurilor din copilărie, dar şi discursul îndrăgostit legitimând un construct salsburghez nu sugerează altceva. Minte-mă! nu e doar fatalitatea comu