E weekend! Oficial, e liber, ar trebui ca trupul să se odihnească,dar mintea mi-e prea obosită. Îmi picurăîncuget izvoare de amar. Ah, dacă aş putea să-mi deconectezcreierul de la sursă. Să-l scot, simplu, din priză.
Aş vrea să zac! Să intru în letargie. Să numă mai gândesc,asemenea tuturorromânilor, la ziua de mâine. La întreţinere, la medicamentele sau la papucii celui mic, la maşina de spălat stricată, la ratele blestemate, la împuţitul ăla de card care exact atunci cândţi- e lumea mai dragă e gol. Şmecherie de văduvă parşivă.
E o glumă proastă expresia cu “Sabia lui Damocles!” Trăim cu o clepsidră în cap! Zi de zi cronometrăm câte secunde mai sunt până la leafă, iar nisipul parcă-i sare grunjoasă. Nu vrea să cadă, se alintă!
Când vom scăpa de griji, de necazuri? Cusiguranţă niciodată! Doamne, voi fibântuit de portărei, de ciocli bancari, de facturi toată viaţa? Şi schiloada aia cu coasă îmi va cere PIN-ul,extrasul de cont? Oare sfinţii îşi plătesc dările la Administraţia Cerească? Se va angaja Blejnar în Rai?
Mda, patetic, filozofie de bodegă! Toţi oamenii au probleme, chiar dacă unii trăiesc ca-n Dallas sau ca-n telenovele.Dar parcă nevoinţaromânilor e prea mare. Îmbătrânim de tineri şi ne stingem trişti la maturiate!
Şi optimiştii paranoici, aşa ca mine, mai cad, mai îngenunchează! E prea mare otrava, duhulstricat al societăţiicare ne înconjoară! Să ne predăm? Asta niciodată! Murimfrumos, în picioare!Măcar bătălia cu deznădejdea să o câştigăm!
Nu dorm, că nu pot dormi…
