Mircea Horia Simionescu.
Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii
Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2011, 276 p.
Apropune, drept obiect de studiu sistematic, un reprezentant al Şcolii de la Târgovişte, implică o regândire a categoriilor şi tipologiilor literare, dar şi mentalitare, în măsura în care cei care au ilustrat acel program estetic, sub supravegherea atentă a eticului, reprezintă o verigă atipică a literaturii române. Cartea de faţă, un debut remarcabil, centrată pe figura deconcertant de asociativă care este Mircea Horia Simionescu, om ataşat timpuriu şi iremediabil de ars combinatoria barochistă, propune o analizare „la firul ierbii” a poieticii şi poeticii unui scriitor versatil, dar manierist, fantezist, perseverent în a descoperi, peste tot, meraviglia. Gabriela Gheorghişor reuşeşte să indice, mai ales într-un capitol ca Intertextualitatea ludică, ironică şi parodică, felul în care se „traduc” hermeneutic pretenţii auctoriale care se cer, desigur, luate cum grano salis, întrucât voinţa enciclopedistă şi conştientizarea uşurinţei asamblării epice duc direct la dorinţa recunoaşterii unicităţii. Scriitorul însuşi declara că voia să fie „cum nu s-a mai văzut”.
În condiţiile în care târgoviştenii apar revendicaţi de noua paradigma a lui anything goes, se cer făcute anumite distincţii şi precizări, în special în privinţa conştiinţei unei precedenţe de ordin clar, asumat. Or, clamatul pionierat exercitat de Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Mircea Horia Simionescu însuşi – prin voci creditabile, căci impuse, în peisajul critic actual – se împlineşte la modul involuntar, adică nu prin efortul constructiv al ficţionarilor, ci prin ethosul critic, dornic de a conferi literaturii noastre contemporane un semn valoric, care porneşte de la un semnal tematic – gratuitatea „ontologică” a literaturii. Prin târgovişteni, mai
