Revenirea la sentimente mai bune faţă de literatura braziliană, descoperirea faptului că şi în această ţară se scria o literatură valoroasă, nu doar una propagandistică, s-a produs treptat, pe măsură ce contactele culturale ale României se lărgeau şi se adînceau.

Criteriul politic nu a mai comandat exclusiv selecţia, iar anii ’70 au marcat vizibil slăbirea chingilor. Ca aproape întotdeauna în asemenea situaţii, s-a început cu literatura „clasică”, depărtată în timp şi prin asta oarecum neutră ideologic. Nu le rămînea prefaţatorilor şi comentatorilor decît să extragă de acolo ad libitum atitudini critice, ironii la adresa burgheziei, simpatie faţă de cei săraci etc. etc.; cititorii îşi puteau face însă propria lor idee asupra celor citite, odată ce aveau acces la text.

Destul de tîrziu a fost tradus la noi creatorul prozei braziliene moderne, Machado de Assis. Idolatrizat în ţara sa, considerat părinte al literaturii naţionale, Machado de Assis, un fel de Eça de Queirós local (pentru a nu spune un sub-Flaubert tropical), beneficiase deja de traduceri în toate marile limbi ale lumii. Din păcate, apetitul cititorilor contemporani pentru marile glorii ale secolului romantic sau pentru prozatorii celebri din perioada realismului clasic s-a arătat dintotdeauna moderat; tradus în româneşte, Machado de Assis n-a făcut valuri.

Semnalele venite dinspre literatura contemporană interesau însă cu adevărat. În anii de dinaintea lui Decembrie 1989, o voluminoasă Antologie a poeziei braziliene din secolul XX, datorată lui Darie Novăceanu, prezenta pentru prima oară publicului român mici fragmente din foarte mari poeţi, ridicînd puţin vălul ce acoperise pînă atunci nume de primă mărime ale poeziei universale, precum Manuel Bandeira sau Carlos Drummond de Andrade; ieşea atunci la iveală un întreg continent de poezie veritabilă, fără militantism politic, fără ide