JURNALUL MORILOR DE VÂNT

Nu mai e nimic de spus în vremea inimilor sfărâmate

şi – în general – nu mai e nimic de spus: poate de privit

vitrinele pline de promisiuni.

Este un singur soare deasupra mea

şi o singură lună îmi dă amintiri din copilărie.

E o stare de spirit care seamănă cu o orbire de sine:

un început de alfabet din care lipsesc literele.

E clar, trebuie să fug,

e necesar să mă ascund după gardul de sârmă

al acestui alfabet al tăcerii…

dar, deodată, văd în zare două personaje:

unul pe cal, altul pe măgar –

se tot luptă cu morile de vânt fără să câştige…

Nici eu nu sunt destul de nebun

încât să mă apuc să le scriu jurnalul.

De pe deal, un individ în costum negru,

cu o ţigară spânzurând în colţul gurii îmi surâde.

Era apusul de soare.

UMBRA SÂNGELUI TAU PE ZAPADA

Nu mai am timp să privesc iepurimea depăşind viteza luminii

şi nici tăcuta aşteptare a scrisorii tale de la Paris.

Nu mai am răbdare pentru grădinile zoologice

care domesticesc, te pun cu botul pe labe.

Visez la tristeţea ursului brun

gata să înşface indiferenţii căutători de zmeură

şi la mirositorul trup al haitelor de lupi.

Visez la ferocitatea lor în lumina lunii pline,

plutind peste setea de sânge,

dar visez şi la necruţătoarele zâne care aşteptă masacrul tăcut…

liniştea îmblănită de după aceea… sărutările de adio.

Te-am iubit, te-am uitat ca pe un masacru al oilor…

nu am urme de sânge –

nici pomeneală de amintiri strânse între colţi.

Am vrut doar să-ţi arăt lumea în toată splendoarea ei carnivoră:

un fel de devorare de sine şi, până la urmă, un fel de uitare

a umbrei tale cu nume de …

Tu, până la urmă, cine eşti, cine-