Corporatismul a adus în România conceptul de „open space“, care a înlocuit familiarele birouri. Rubrica din această săptămână este dedicată spaţiului în care petrecem, oficial, opt ore pe zi.
După Revoluţie, odată cu schimbarea regimului politic, conceptul de „organizare a muncii" a căpătat alte valenţe, capitaliste, şi a devenit, treptat, „cultură organizaţională". Jobul a înlocuit locul de muncă, iar clădirile înalte cu pereţi de sticlă sau din beton au apărut în locul coloşilor industriali.
Pe vremuri, cu excepţia halelor de producţie, toată activitatea unei societăţi se petrecea în birouri separate. Contabilitatea nu ştia ce face Juridicul, iar Juridicul bătea din când în când la uşă la Aprovizionări, pentru hârtie, tuş de ştampile sau neoane.
În zilele noastre, departamentele unei societăţi, fie de asigurări, de presă sau de jocuri pentru calculatoare, sunt rânduite în acelaşi spaţiu. Şi pentru şefi s-au schimbat lucrurile: unii nu mai stau la fel de izolaţi, nu mai au anticameră cu secretară, ci doar un birou cu pereţi transparenţi şi uşa mereu deschisă.
Rolul unui spaţiu deschis - sau „open space" - a fost să creeze o legătură profesională mai bună între angajaţi, să crească interacţiunea dintre aceştia pentru îndeplinirea unui scop comun şi să reducă din cheltuielile companiei.
Ce-i drept, sunt domenii în care spaţiul deschis este cel mai potrivit, cum e, de pildă, o redacţie de ziar. De exemplu, broaştele şi balamalele uşilor de birouri nu ar rezista nicio zi la traficul din redacţia „Adevărul".
Cu toată noutatea pe care a adus-o, „open space"-ul este blamat de angajaţi. Motivele sunt diverse: a dispărut intimitatea dintr-un birou cu cel mult cinci-şase oameni, iar zgomotul de fond e mai degrabă o gălăgie adolescentină. Acest din urmă aspect este, pentru un angajat obişnuit să lucreze în birou, un coşmar.
„În open sp
