Ca plantele de langa noi rezoneaza la starile noastre de spirit, cred ca nu mai este pentru nimeni un secret.
Si totusi, eu am trait in vara trecuta o experienta cu totul speciala. De multi ani am felurite soiuri de muscate: drepte si curgatoare, romanesti si olandeze, de multe nuante si culori. Le ingrijeam cu drag, le udam la timp, le puneam ingrasamant, le curatam de uscaturi. Dar mai ales le vorbeam si ma uitam cu mare placere la ele. Eram tare mandra de florile mele si, cu toata lipsa de modestie, trebuie sa spun ca stateau trecatorii in loc, uitandu-se la ele.
Dar in vara trecuta am avut probleme de multe feluri: sufletesti, de constiinta, de sanatate, financiare. Nu prea mai aveam nici timp, dar mai ales chef de plantele mele. Le udam, le curatam, dar in graba mare. S-ar fi putut spune ca erau ingrijite, ca nu le lipsea nimic. Dar eu nu le mai vorbeam, nu le mai admiram. Faceam totul din obisnuinta, fara nici o tragere de inima. Efectul s-a vazut prompt: intr-un interval de timp de doar 7-10 zile, am pierdut 5 muscate; pur si simplu s-au topit, iar cele ramase au refuzat sa mai infloreasca. Le-au cazut florile si frunzele. Tanjeau. Tanjeau, probabil, dupa bucuria mea de altadata, cand le priveam. Dupa energia pozitiva pe care puteam sa le-o transmit, candva. Acum ramasesera niste bete vii, cu 3-4 frunze si fara nici o floare. Toata vara asa au stat. Chiar si eu, cu toate grijile mele, am realizat, intr-un tarziu, ce se intampla. Am incercat sa-mi reiau bunele obiceiuri.
Sa le vorbesc, sa stau mai mult cu ele. Dar suna fals. Era in zadar. Natura nu o poti minti. Nu au mai inflorit si nu au mai dat semne de vitalitate. Ma consolam cu gandul ca le voi pierde. Dar ce nu te omoara te intareste! Au trecut peste iarna, iar primavara (si eu intarita si restabilita), le-am tuns, curatat, udat... de data aceasta, iar cu mare drag si multa atentie
