Dorin Spineanu Pe maestrul Val Gheorghiu il cunosc de multa vreme, dar n-am fost niciodata intimi. L-am botit in mai multe randuri in articolele mele, ca pe o hartie inutila (ce dracu, doar e si scriitor!), l-am pictat in culori otravite (ce dracu, doar e si pictor!), dar acum, cand il vad slabit, alergand prin Copou, trecandu-mi ametitor de repede prin fata ochilor atunci cand stau pe terasa, ma gandesc cu nostalgie la el. CA LA ULTIMUL BOIER DIN IASI. Astazi, mirati-va, n-aveti decat, nu injur pe nimeni.

Maestrul fuge de ceva, fuge si fuge putin incovoiat, cu umeri ingusti, slabit, dar fuge si iarasi imi defileaza ametitor prin fata ochilor, cand stau pe terasa si astept sa revina si revine si iarasi dispare ultimul boier al Iasului.

Pe vremuri, era o triada inubliabila: Misu Ursachi, el si Eugen Andoni. Erau vremuri crancene, dar astia trei strabateau prin melasa aia dezgustatoare, care era comunismul, cu o degajare superba. Ii invidiam, lucram in trei schimburi, puteam de-atata munca in timp ce toti trei aveau de-un wisky, de-o tigare buna, de-un ceai englezesc… Traiau boem, ca-n Mateiu Caragiale, aveau femei superbe, discutau inalt si aveau despre ce. Timpul odios pentru mine nu-i privea si pe ei… Misu a murit… Eugen la fel, iar maestrul alearga pe strada fugarit de ceva ce nu stiu, pana nu-mi va veni si mie sorocul, cum se cheama.

Bai, nostalghia asta, induiosarea asta, mi-a fost provocata de un excelent reportaj al Andrei Nesu aparut in ziarul nostru, intitulat GRAVIDA TIMP DE ZECE ANI. E povestea unor trogloditi de la periferia lumii, care traiesc in saracie lucie, dar fac copii intr-o prostie. O fabrica de analfabeti, primitivi, paisprezece copii intr-o cocioaba. ULTIMUL BOIER AL IASULUI ALEARGA DE CEVA, CINEVA… PROSTII, GROBIENII SE INMULTESC. PESTE MASURA. SI EU PLATESC ALOCATIILE UNOR COPII CARE VOR FI AIDOMA PARINTILOR