Zilele acestea mai mulţi analiști și jurnaliști, „dedicaţi cauzei naţionale", l-au atacat furibund pe ministrul Educaţiei, Mihai Șleahtiţchi, pentru niște schimbări în curricula de istorie, pe care le-au iniţiat în realitate predecesorii săi încă în noiembrie 2009, când ministru era Leonid Bujor (AMN), viceministru Tatiana Potâng (PL), coordonaţi de vicepremierul Ion Negrei (PL).
Atunci nu a protestat nimeni. Păcat că cei care cunosc problema tac și preferă să-l facă ţap ispășitor pe actualul ministru al Educaţiei. Păcat că presa noastră, atât de „vitează", nu are onestitatea să cerceteze dosarul afacerii, înainte de a se pronunţa, ci se grăbește să înfiereze un om de valoare.
Într-o situaţie similară apare și Statul Român, acuzat de unii formatori de opinie că ar încuraja moldovenismul prin decizia de a aduce la Chișinău, cu ocazia aniversării a 20 de ani de independenţă a Republicii Moldova, stindardul liturgic al domnitorului Ștefan cel Mare, păstrat la Muzeul Naţional de Istorie din București.
Steagul, după o minuţioasă restaurare, a fost expus pentru prima dată publicului român în iulie curent. Tot atunci ambasadorul Iurie Reniţă a avut iniţiativa de a aduce la Chișinău stindardul domnitorului - idee susţinută de premierul Vlad Filat, care a adresat o scrisoare în acest sens dlui Emil Boc.
Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu" de la Chișinău, specialist în cultură bizantină, căruia îi aparţine cea mai exactă traducere din slavonă (limba cancelariei domnești în Evul Mediu) a rugăciunii imprimate pe stindard, notează că acesta semnifică o izbândă repurtată „în războaie de apărare împotriva unor vrăjmași identificaţi atât politic cât și religios", într-o epocă în care sacrul și profanul erau considerate planuri de existenţă adânc întrepătrunse.
Un asemenea steag nu poate fi privit azi decât ca un si
