Soarta pădurilor Vrancei pare pecetluită de cei care le exploatează fără milă şi care le ciunţesc fie din topor, fie din pix. Şi unii şi alţii sunt deopotrivă de criminali: odată pentru jaf şi în al doilea rând pentru prostie, că au uitat că munţii Vrancei, aşa cum i-a lăsat Dumnezeu, nu sunt ai lor, ci ai urmaşilor urmaşilor lor.

Eram în clasele mici, la şcoală, când am citit despre legenda Tudorei Vrâncioaia şi a celor şapte feciori ai ei. Feciori viteji, care în ceas de ananghie şi-au lăsat turmele pe care le păstoreau în munţi şi au adunat o oaste întreagă pentru a-i sări în ajutor lui Ştefan întru apărarea Moldovei de turci.

Extraordinar în toată povestea mi se părea atunci, în mintea mea de copil, cum voievodul i-a răsplătit pe voinici pentru curajul şi devotamentul lor cu câte un munte. Cum? Mi se părea copleşitor ca un ditamai muntele să fie al unui singur om, cu văile lui, cu urcuşurile, cărările, brazii falnici şi cu animale pe care le văzusem doar în cărţi şi la grădina zoologică.

Au trecut secole de când Bodea, Spirea, Negrilă, Bârsan, Spulber, Pavel și Nistor şi-au întemeiat sate la poalele falnicilor, iar localnicii din aceste aşezări au trăit, din generaţie în generaţie, cu mândria de a fi băştinaşi ai unor locuri încărcate de legendă. Nimic nu se compară cu mândria omului de la munte, care se naşte, trăieşte şi moare cu foşnetul pădurii şoptindu-i legile nescrise ale vieţii.

De ani de zile însă, vrâncenii de la munte se văd jefuiţi de ceea ce au ei mai de preţ: pădurea. Elementul care le dă identitate şi culoare întregii exitenţe. Verdele puternic, pur, etern al pădurilor a început să piară odată cu apariţia primilor moştenitori şi a continuat să fie decimat nemilos sub tăişul topoarelor cu ajutorul - culmea! - tocmai a celor care chipurile ar fi trebuit să aibă grijă de el.

Aurul verde nu este doar o metaforă şi au simţit