Case vechi, biserici şi uliţe; toate au un început şi o poveste. Mulţumită celor care au consemnat istoria Craiovei, le putem afla şi noi

Ehe... Craiova. „Originile ei se pierd în negura vremilor“, spunea, demult, tare demult, Alfred Vincenz, arhitect al Primăriei Craiova, care a contribuit la zestrea edilitară a oraşului. El prezintă, într-o scriere din anii 1920, motivele întâlnite în arhitectura din Bănie, dar şi construcţiile în premieră din oraşul nostru.

„Centrul negustoresc era pe acea vreme uliţa cojocarilor în care se vindeau cojoace, şube, ilice, căciuli, opinci ş.a. Tot negoţul se concentra aci într’un spaţiu foarte restrâns. Locurile de case încep a fi căutate; casele de lemn sau de paiantă se înghesue una într’alta; toate au câteo prăvălie cu tarabă. Pe aceasta se expuneau ziua toate mărfurile, iar noaptea ea se ridica în sus, închidea golul uşei şi al ferestrei fără geamuri şi se prindea cu drugi groşi. Chei de lemn, arari de fier, încuiau broasca cu căţei, adică nişte încuietori cu un joc de verturi - am zice azi - ingenios închipuite“.

Primul pod de lemn şi prima cişmea

Cel dintâi pod, adică cel dintâi pavaj de lemn, după cum spune arhitectul, a fost construit pe uliţa umblată intens de care ţărăneşti - cea negustorească -, unde „praful te înăbuşea vara şi noroiul înspăimântător îngreuna circulaţia în anotimpii ploioşi“. Cea dintâi cişmea de apă curgătoare adusă tocmai din dealul următor, de la o depărtare de cinci kilometri, a fost înfiinţată în aceeaşi zonă. „Casele se construiesc acum supt vădită influenţă apusană; nu numai pivniţele, dar şi prăvăliile sunt tăvănite cu bolţi masive de cărămidă. Cocoanele nu târguesc decât la boltă, unde boltaşul expune marfă fină: stofe de bumbac, rufărie de madapolon, ciorapi, încălţăminte fină“.

Viaţa socială devenea din ce în ce mai strălucitoare. Şi casele lor trebuia să fie