Să fie cu noroc, că mai sînt în în ţară stadioane de umplut cu un public civilizat!
Clujul şi publicul clujean nu sînt doar cea mai ieftină achiziţie a Stelei, ci şi cea mai inspirată din această vară. În Ghencea, Steaua n-ar fi cîştigat meciul cu ŢSKA Sofia nici dacă juca bine. La Cluj, am văzut cel mai frumos meci prost al Stelei. Un meci de timoraţi, de agitaţi alergînd cu sula-n coaste, dar cu cîteva tresăriri antologice de demnitate şi de vitejie. Vraiştea de la Steaua, dublată de cîteva curse de orgoliu rănit, le-a dat peste cap sofioţilor şi tactica, dar şi tehnica evident superioară. De multă vreme Steaua n-a mai fost, ca la Cluj, împinsă năvalnic peste adversar de tribune. Problemele Stelei nu-s nici la antrenori, nici la jucători, ci la stare. Cu nişte tribune agresive, puse mereu pe insulte şi golănii, cu peluzele mai mult goale, cu un patron care nu crede în fibra cea mai vulnerabilă a fotbalistului, cea sufletească, cu spectrul demiterii şi al capriciului în faţă nici Messi nu mai e Messi.
De fapt, nu ştie nimeni ce fel de jucători a cumpărat în ultimii ani Steaua, fiindcă aceştia au jucat într-un vid sufletesc, străduindu-se să dovedească singuri şi în izolare ceea ce în fotbal se dovedeşte numai cu echipa. Ca să realizăm mai clar ce înseamnă fotbalul fără public sau cu un public ostil şi murdar în reacţii, e destul să ne imaginăm o scenă plină cu mari actori, cu mari muzicieni ori cu mari dansatori şi o sală pustie, cu doar cîteva grupuri răzleţe de huligani jignind permanent scena. Fotbalistul e tot un om al spectacolului. Fără aplauze, fără un complet de simpatii şi strigări prietenoase ale mulţimilor e terminat. Or, mai bine zis, terminat înainte de a fi început. În atmosfera jenantă de mai mulţi ani din Ghencea şi din Bucureşti, toţi transferaţii Stelei au evoluat neîncepuţi. Cu frică şi fără orizont. Numai cine n-a fost umilit cîndv
