Victor Mihalachi şi Alexandru Dumitrescu ne spun o poveste. Este veche de cînd sportul.

Nu arătau a români. Nu pentru că românii arată într-un fel anume, rău vreau să spun. Deşi se poate discuta şi asta cu puţină sinceritate şi fără idei preconcepute. Victor Mihalachi şi Alexandru Dumitrescu nu arătau a români la sfîrşitul cursei de la Szeged. Tocmai cîştigaseră finala de 500 de metri a Mondialelor de canotaj şi scoseseră din apă pagaele. Din ele picurau stropi de apă, amestecaţi cu sudoarea lor cît de poate de materială. Victor şi Alexandru nu arătau ca românii învinşi dinainte de soartă, de istoria nedreaptă, de geografia bicisnică. Nu erau vlăguiţi, gîrboviţi, cu muşchii moi, cu privirea pierdută în balade triste în care ne zidim de vii nevestele şi ne pregătim de îngropăciune cît sîntem încă vii şi putem lupta.

Victor şi Alexandru arătau bine în canoea aceea a lor, erau mîndri şi puternici, răi şi fericiţi, egoişti şi unici, cu cinci titluri în palmares şi cu o poftă de a cîştiga pe care o întîlneşti la oamenii speciali. Nu şi-au privit adversarii decît la plecare, i-au măsurat scurt, i-au cîntărit, apoi au început să sape adînc în apă, cu grija pe care o are gospodarul pentru glia lui. Ştiau. Ştiau că sînt puternici, că au în spate mii de kilometri de muncă anonimă. Chin la pătrat, la cub, la infinit. Chin care din cînd în cînd rimează cu divin. Lucrau temeinic, desţeleneau ogorul care îi hrăneşte. Nu simţeai nimic articial în efortul lor, iar canoea aluneca dreaptă spre finiş. S-au bucurat la fel de natural, fără nimic teatral în gesturi, conştienţi că au valoare, că valoarea îi obligă la reţinere. Au cîştigat cu nobleţe, fiindcă există o aristocraţie a sportului. Ei îi aparţin de drept.

Mi-ar plăcea să promit aici că voi scrie mai des despre ei, dar probabil că nu m-aş ţine de cuvînt. Cu siguranţă, voi mai scrie, fără o normă impusă. Îi voi