August 2008. Pe mica Insulă Saint-Honorat din arhipelagul Le­rines, clopotele cheamă la ve­cer­nie. Comunitatea călugărilor care stă­pâneşte acest petic de pământ se supune regulii de bază a or­di­nu­lui benedictin: „Muncă şi ru­gă­ciune”. Eram la capătul unei săp­tă­mâni de meditaţie în acest spa­ţiu sacerdotal unde fusesem pri­mit de unul dintre superiorii mă­năs­tirii, fratele Marie-Paques. O caracteristică a călugărilor de pe Saint-Honorat este că numele lor conţine particula Marie. Fratele Marie-Paques mă învăţase de la în­ce­put care sunt orele de li­tur­ghie şi cum să contribui la masa co­mună a pelerinilor.

Tocmai mă pregăteam să pă­ră­sesc insula la bordul unei mici am­barcaţiuni cu destinaţia Can­nes, când fui chemat la abaţie. Lua­sem de la început decizia să pe­trec săptămâna în anonimat şi tocmai de aceea am fost surprins de chemarea aceasta. Pe drumul către cabinetul abatelui, străjuit de palmieri bătrâni, mi-am făcut de câteva ori inventarul păcatelor mărunte săvârşite în ultimele zile. Cel mai mare se considera, pe Saint-Honorat, fumatul. Dar nu fumasem. Atunci, de ce mă cheamă?

În câteva clipe, uşile s-au des­chis şi înaintea mea apăru un că­lu­gar înalt, uşor cărunt şi, cum aveam să constat, cu un timbru al vo­cii foarte moale. Père Vladimir, su­pe­riorul Mănăstirii Saint-Hono­rat, voia să stăm de vorbă. „Am aflat că sunteţi român”, mi s-a adresat cu bunăvoinţă. Pieptul mi s-a umplut brusc de căldură: era pri­ma dată în acest spaţiu când ci­ne­va îmi vorbea despre originea mea. „Desigur”, i-am răspuns, în aş­teptarea temei principale a dis­cu­ţiei. „Ştiţi, pe mine mă leagă ce­va deosebit de România. Am fost botezat de monseniorul Vla­di­mir Ghika. Cu mulţi ani în urmă, ta­tăl meu l-a cunoscut pe părintele român, care i-a fost prieten. Îm­preună cu el am vizitat Ro­mâ­nia şi-mi amintesc de podul antic de la Turnu-Severin. În onoarea mo