În Calendarul Pastoral, sfârşitul lunii august înseamnă părăsirea sălaşelor de la munte şi coborârea turmelor la vale. Se stinge focul ritual de la stână, se lasă în urmă viaţa sihastră a înălţimilor, austeritatea unui trai deloc uşor, poveştile aflate întotdeauna la graniţa dintre mit şi realitate. Transhumanţa a făcut ca civilizaţia pastorală să fie privită drept civilizaţie nomadă însă, în cazul ciobanilor români, este vorba despre o deplasare ciclică şi circulară. Atât reperele temporale – coborâtul şi urcatul oilor la munte –precum şi cele spaţiale – satul şi stâna – sunt statornice. Cu toate acestea, păstoritul transhumant de la noi a pus în mişcare imense turme de oi pe distanţe de sute de kilometri, a rânduit drumuri ale oilor şi ale sării, ne-a dat Mioriţa.
Ciobănia, în mod tradiţional, era considerată o profesie exclusiv masculină: austeră, cu norme stricte, perioade de adevărată sihăstrie, elemente culturale proprii, ritualuri specifice de iniţiere şi fortificare. Stânele care îngăduiau vizita femeilor impuneau reguli bine definite, interzicând de cele mai multe ori contactul acestora cu turma, din cauză că erau considerate impure, cu influenţe nefaste asupra oilor şi păzitorilor lor. Au existat totuşi dintotdeauna şi cazuri de ciobănit familial, la care luau parte şi femeile, îndeosebi în Mărginimea Sibiului şi Ţara Oltului. În schimb, pe latura sudică a munţilor, ciobanii nu aveau voie să se întâlnească cu femei până de Sântilie, când avea loc sărbătoarea numită „Miţuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Tot atunci, tinerii ciobani coborau în sat ca să-şi bage drăguţele în „Hora Sântiliei”.
Calendarul oierilor
Mari călători, vigilenţi, contemplativi, cu o viziune filozofică asupra lumii, cunoscători ai munţilor şi cerului, ai văilor şi cărărilor, ai plantelor şi oamenilor, ai leacurilor şi poveştilor,
