În Calendarul Pastoral, sfârşitul lunii august în­seamnă părăsirea sălaşelor de la munte şi co­bo­râ­rea turmelor la vale. Se stinge focul ritual de la stână, se lasă în urmă viaţa sihastră a înăl­ţi­mi­lor, aus­teritatea unui trai deloc uşor, poveştile aflate în­totdeauna la graniţa dintre mit şi realitate. Transhumanţa a făcut ca civilizaţia pasto­rală să fie privită drept civilizaţie nomadă însă, în ca­zul cio­banilor români, este vorba despre o de­pla­sa­re ciclică şi circulară. Atât reperele temporale – co­bo­râtul şi urcatul oilor la munte –precum şi cele spa­ţiale – satul şi stâna – sunt statornice. Cu toa­te acestea, păstoritul transhumant de la noi a pus în mişcare imense turme de oi pe distanţe de sute de kilometri, a rânduit drumuri ale oilor şi ale sării, ne-a dat Mioriţa.

Ciobănia, în mod tradiţional, era considerată o profesie exclusiv masculină: austeră, cu norme stricte, perioade de adevărată sihăstrie, elemente cul­turale proprii, ritualuri specifice de iniţiere şi for­tificare. Stânele care îngăduiau vizita femeilor im­puneau reguli bine definite, interzicând de cele mai multe ori contactul acestora cu turma, din cauză că erau considerate impure, cu influenţe nefaste asupra oilor şi păzitorilor lor. Au existat totuşi dintotdeauna şi cazuri de ciobănit familial, la care luau parte şi femeile, îndeosebi în Mărgini­mea Sibiului şi Ţara Oltului. În schimb, pe latura su­dică a munţilor, ciobanii nu aveau voie să se în­­tâl­nească cu femei până de Sântilie, când avea loc săr­bătoarea numită „Miţuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Tot atunci, tinerii ciobani coborau în sat ca să-şi bage drăguţele în „Hora Sântiliei”.

Calendarul oierilor

Mari călători, vigilenţi, contemplativi, cu o vi­zi­une filozofică asupra lumii, cunoscători ai mun­­ţilor şi cerului, ai văilor şi cărărilor, ai plantelor şi oamenilor, ai leacurilor şi poveştilor,