„În primele zile din septembrie, nu mă mai gîndeam decît cum să scap. (…) Cu o seară înainte de ziua fatală, mi-am pus în buzunarul pantalonilor o cutie de chibrituri, un amnar şi iască, după care mi-am aşezat la îndemînă primii mei bocanci; nişte bocanci grei, solizi, negri, cumpăraţi de tata în vederea saltului meu la oraş şi pe care, pînă atunci, nu avusesem permisiunea să-i port, ca să-i am noi pe străzile Bucureştiului. Intenţionam să mă scol devreme, în zori, dar, din pricina emoţiei, am adormit mult după miezul nopţii. Mă foiam în pat, aşteptînd să aţipească tata. În copilărie, vorbeam în somn şi-mi era groază să nu mă trădez cumva. M-am trezit, de aceea, abia cînd la poartă s-a auzit claxonul maşinii, venită înainte de ora stabilită. Mi-am încălţat repede bocancii, nebănuind că ei vor atîrna greu, hotărîtor, în soarta mea. Era prima oară că nu aveam opinci în picioare, bocancii mă încurcau la mers şi, din pricina lor, m-am împiedicat cînd am vrut să sar gardul din capătul grădinii. De ajuns ca tata, care venise după mine, să se apropie şi, în timp ce escaladam gardul, să facă singurul lucru la care nu mă aşteptam. Spre marea mea uimire, l-am auzit zicînd că-mi dă 44 de lei dacă plec. De ce tocmai «44»? Niciodată nu m-am lămurit. Poate, a fost o simplă întîmplare, prima cifră care i-a trecut tatei prin cap. Ceea ce mă tulbură, însă, este o coincidenţă. «44 de ani» i-a prezis o ghicitoare mamei că voi trăi. Descumpănit, am rămas pe ultima scîndură a gardului, între două destine aş zice azi.”
Un fragment confesiv din volumul lui Octavian Paler Deşertul pentru totdeauna. Cartea e scrisă pe cîteva paliere, fiecare cu dimensiunea (temporală şi morală) specifică. Un prim nivel este cel dureros-existenţial: scriitorul, care suferise un infarct, vorbea la timpul prezent despre boala şi starea lui, consemnîndu-le în notaţii mai lapidare. În acest plan se va d
