Intamplator sau nu, de trei ani incoace – anul acesta va fi al patrulea – sunt invitat sa inchei unul din cursurile pentru ofiteri superiori ale Scolii NATO din Germania cu o prelegere avand tilul: “Statele Unite ale Europei: Realitate sau Utopie?”

In prelegerea mea, plec de la aparitia ideii de “Europa Unita” dupa ce-l de-al doilea razboi mondial, cand oameni ca Churchill au avut intuitia ca Europa nu-si va mai putea pastra locul la masa celor doua superputeri, decat daca se va unifica. Alti oameni, ca Jean Monet, care si-au propus sa si transpuna idéa in practica, au avut la randul lor intuitia sa nu o prezinte de la inceput ca un proiect politic – ceea ce si era, la urma urmelor – ci ca pe un proiect comercial, de desfiintare a barierelor vamale intre membrii fondatori. Ulterior, treptat, pe masura ce integrarea cuprindea tot mai multe domenii, incorporarea domeniilor cu un continut politic din ce in ce mai pronuntat a devenit inevitabila.

In continuare, prelegerea prezinta primele tentative de integrare politica si militara, tentative lipsite de succes, care au furnizat insa o serie de invataminte de care s-a tinut seama ulterior, cand, sub presiunea transformarilor din lumea noastra, aceste domenii au fost abordate din nou, cu mai mult succes, de data aceasta.

Odata terenul pregatit, prelegerea trece la prezentarea situatiei din Uniunea Europeana in acest moment. In context, Tratatul de la Lisabona – care a inlocuit tentativa nereusita a Tratatului Constitutional – este prezentata ca un varf al integrarii, alaturi, insa, de intrebarea daca se poate sau nu sa fie depasit.

Ori, la acest punct, prelegerea trece la analiza unor factori care impiedica – cel putin pentru moment – impingerea integrarii membrilor dincolo de plafonul atins prin Tratatul de la Lisabona. Acestia sunt: criza economica mondiala, care indreapta atentia membrilor mai m