Atîta timp cît joacă pe oricare alt stadion decît pe Ghencea, Steaua va juca fără suflet. În pribegie şi fără peluză, echipa va fi mereu ca o trupă de circ ambulant.
Există o mare diferenţă între publicul prezent în tribune şi suporterii aflaţi în peluză. Primii vin la meci relaxaţi, ca la teatru – ceilalţi intră pe stadion înfriguraţi printre corzi, ca-ntr-un ring. Ei sînt acolo să-i ajute pe băieţi să se “bată”. Tribunele zîmbesc civilizat şi aplaudă vesel atîta timp cît primesc ce au plătit să vadă, altfel dau din cap a lehamite, apoi se ridică şi pleacă. Peluzele, nu! Ele rămîn pe loc şi sînt vii, aşa că uneori îşi strigă frustrarea.
Pentru că meciul pentru ei începe cu două zile mai devreme, pentru că pleacă acasă răguşiţi şi sleiţi, pentru că uneori sînt umiliţi de jandarmi sau bătuţi de galeria adversă iar alteori sînt înşelaţi de cei al căror nume mereu îl scandează cu forţă – ei bine, DA, au tot dreptul la ea! Dacă eşti fotbalist, te ridici, te scuturi de praf şi ignoranţă şi îţi aduci aminte să joci.
Dar nu fustrarea defineşte peluza! Hell, no, peluza e altceva! Ea e cea care iţi dă “răutate”. Asta dacă eşti şeptar adevărat ca Lăcătuş, nu o domnişoară simandicoasă ca Lovin. Atunci ţi se-nmoaie genunchii.
Deşi a fost incurajată, Steaua la Cluj s-a clătinat. În momente ca acelea, aplauzele din tribune nu prea te-ajută, aşa că ai mare nevoie de strigătul lor. Patima “băieţilor răi” te regrupează sub steag şi te poartă sub scuturi pe cîmpul de luptă.
Pe oricare stadion din lume, peluza e forţa echipei, de aceea jucătorii acolo merg şi se-nclină. Din nefericire pentru ea, Steaua acum joacă doar cu tribună. În bătaliile grele, fără peluza care i-a lipsit cu Boro, o să cedeze din nou, veţi vedea!
Atîta timp cît joacă pe oricare alt stadion decît pe Ghencea, Steaua va juca fără suflet. În pribegie şi fără peluză, echipa va fi mere