În ultimii 20 de ani, Laurenţiu Neamţu a experimentat diferite medii, începând cu cel academic, pe urmă pe cel al fabricii de stat din “epoca de aur\". A revenit la docenţa şi cercetare tehnico-ştiinţifică în România post-revoluţionară şi în afara ei. A lansat apoi o firmă start-up privată şi, mai departe, s-a implicat în proiecte internaţionale în Europa, Asia şi cele două Americi. În prezent este Coordonator şi Profesor de Managementul Proiectelor la Business Engineering School “La Salle\" a Universităţii Ramon Llull, Barcelona.
Din dubla experienţă, ca student şi profesor în două medii academice, Spania respectiv România, care sunt diferenţele majore pe care le-aţi remarcat în cele două sisteme?
Laurenţiu Neamţu: În primul rând aş menţiona dotarea cu material didactic şi posibilitatile de colaborare internaţională, în sensul că Spania se află la un nivel mult superior, în toate etapele. Venirea mea în Spania are la bază tocmai acest lucru. Începusem doctoratul, dar în România îmi era imposibil să avansez. În Barcelona există un centru internaţional de metode numerice de mare prestigiu mondial unde am putut continua o cercetare care, în România, ajunsese într-un punct mort.
La nivel de produs intern brut, procentul destinat în Spania sistemului de învăţământ public (în jur de 4,5%) este superior celui din România (în jur de 3,5%), chiar dacă în principiu este un volum scăzut comparat cu ce este destinat învăţământului în ţările nordice ale Europei (în Danemarca este de peste 8%). Prin urmare nu pot spune că Spania ar putea fi tocmai o referinţă în acest sens, dar la nivel internaţional absolvenţii de studii superioare din Spania sunt apreciaţi tocmai datorită multiplelor posibilităţi de mobilitate şi colaborare. Acesta este însă un element care de la intrarea in UE ar putea fi exploatat şi în România.
Pot afirma, în cunoştin
