Uneori mi-ar plăcea să nu mai aflu atât de multe lucruri din ziare. E drept că aş putea înceta să le mai citesc (aşa după cum am încetat, de un an jumate, să mă mai uit la televizor, indiferent de program), dar cum asta mi-e de-a dreptul imposibil, mi-ar plăcea ca ziariştii să nu mai scrie despre anumite subiecte. Cum ar fi cele care distrug un mit sau care spulberă magia poveştilor copilăriei. Categoria asta de ştiri mă întristează ca şi cum aş afla în fiecare zi că nu există Moş Crăciun.

Mi-a duc aminte că am încercat prima dată senzaţia asta amară acum un an şi ceva, când un ziar britanic (cred că Daily Mail, dar nu bag mâna în foc) a venit cu o poveste reală despre aşa-numita “boală a frumoasei adormite”. O adolescentă de vreo 14 ani din Marea Britanie a dormit, brusc şi dintr-odată, 13 zile încontinuu. După care a continuat să doarmă mai multe zile la rând, pe nepusă masă. Pentru specialişti boala se numeşte, de fapt, sindromul Kleine-Levin, iar cauzele îi sunt necunoscute. Apare mai ales la adolescenţi şi după 8-12 ani trece de la sine, dar în tot acest timp viaţa persoanei respective este dată complet peste cap.

Chit că boala a fost clasificată sub numele ăsta în 1942, după ce a fost semnalată în 1925 şi 1936 de Willi Kleine, respectiv Max Levin, ea a fost descrisă pentru prima oară în 1786. Ceea ce înseamnă că şi mai devreme de această dată au existat persoane cu sindromul ăsta, despre care în mod clar s-a dus vestea, ca urmare Charles Perault a avut de unde să se inspire, în 1697, când a scris povestea Frumoasei din Pădurea Adormită. Sincer, mi-ar fi plăcut să fie cu totul şi cu totul imaginaţia lui la mijloc.

Aşa după cum mi-ar fi plăcut să nu aflu azi de “sindromul pieptănării părului“, care tocmai mi-a stricat magia poveştii “Albă ca zăpada şi cei şapte pitici”, a fraţilor Grimm. Ştiţi cum în povestea cu pricina, maştera merge la căsuţ