Bodnăraş şi Maurer i-au dat brânci, de două ori, istoriei. În vara lui 1944, ei l-au scos în calea puterii pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Şi tot ei l-au urcat în vârful partidului pe Nicolae Ceauşescu, în 1965. Bodnăraş l-a înlăturat pe Ştefan Foriş şi a reprezentat „forţele patriotice“ la 23 august 1944. Ofiţerul dezertor era atunci cetăţean al URSS şi agent în serviciile speciale sovietice.
În toamna lui 1943, Foriş privea optimist viitorul. Nu-şi închipuia că e, deja, de două ori condamnat. O dată ca trădător şi a doua oară ca „forţă nedestoinică", aşa cum l-a numit Bodnăraş. Căci Foriş nu reuşise vreo acţiune de rezistenţă sau sabotaj, nici să închege un „front popular", cum ordona Moscova. Din lagărul Târgu-Jiu, în prima parte a anului 1944, Dej a pregătit, simultan, trei lovituri: evadarea conducătorilor partidului din închisori; înlăturarea lui Foriş şi coordonarea prestaţiei comuniştilor în Blocul Naţional Democrat pentru lovitura de palat de la 23 august 1944. Din tot ce s-a întâmplat în 1944, tânărul Ceauşescu a învăţat, pe viu, amoralitatea în „numele cauzei". Şi, predată de Bodnăraş, lecţia crimei politice.
Soluţia Bodnăraş
Emil Bodnăraş (1904-1976) a fost unul dintre mentorii şi protectorii carierei lui Ceauşescu. Sub ochii şi sub îndrumarea lui, Ceauşescu va „creşte" la rangul de general şi funcţia de şef al Direcţiei Politice a Armatei. Propusă de Bodnăraş, a intrat, în 1974, şi Elena Ceauşescu în nucleul puterii. Abia cu două săptămâni înainte de eliberarea lui Bodnăraş din toamna lui 1942, Gheorghiu-Dej i-a încredinţat şi misiuni afară. Sarcina lui era să facă orice-ar fi „posibil omeneşte" ca să scape de lagăr. Soluţia a fost mituirea cu bani daţi de „colectivul" din Caransebeş.
Capital de la conducerea deţinuţilor comunişti a primit şi pentru negustorie. Şi-a făcut o firmă la Galaţi cu potenţial de călătorie prin ţară.
