31 ianuarie 1987
(...) Altă dată, acelaşi Ştefan Andrei se afla în Siria şi trebuia să plece în Iran. În avion, înainte de aterizarea la Teheran, unde era organizată o întâlnire protocolară, chiar la aeroport, s-a constatat că lipseşte cămaşa din echipamentul de schimb al ministrului român de Externe. Domnul Ghirdă (care e de faţă şi râde când aude povestea) pusese cămaşa, dar în valiza din cală. Ştefan Andrei se îmbrăcase lejer, pe timpul zborului. Iar astăzi comentează amuzat:
„Îţi închipui ce mi-a făcut Ghirdă: ministrul de Externe român să coboare din avion în bluză de pijama. Erau numai aparate de filmat peste tot, protocolul era riguros. Ei nu văzuseră, în viaţa lor, decât cămăşi şi cravate coborând din avioane. Dar, mai bine aşa, poate că nici nu-mi era atât de drag Ghirdă, dacă nu mă punea într-o situaţie penibilă în faţa mujahedinilor. Eu ţin la om şi nu accept să fie jignit, orice funcţie ar avea şi orice greşeală omenească ar face. Nu o să fiu niciodată de acord cu cei care fac exces de zel şi cu cei care-şi bat joc de oameni. E o mare aiureală să ţi se încredinţeze un rol în conducerea ţării şi să-ţi baţi joc de oameni. Cea mai mare aiureală! Trebuie să ne gândim mereu că oamenii cei mai simpli sunt şi cei mai sensibili. Odată ajunşi acasă, dacă li s-a întâmplat să fie plesniţi de vreun şef, ei nu se mai pot simţi stăpâni. Nu le mai pot spune copiilor ce să facă şi nevestelor cum să facă, având sufletul distrus. La noi, s-a degradat această comunicare dintre oamenii aflaţi pe trepte sociale diferite. Am învăţat asta de mic. La ţărani, în cele mai multe cazuri, copiii nu ştiau niciodată că părinţii se ceartă, din când în când.
Cel puţin, la mine acasă, în Oltenia, nu ştiu nici când apuca tata să trăiască cu mama, pentru că, noaptea, copil fiind, mă ţineam tot timpul strâns de cămaşa de noapte a maică-mi. Eu nici nu-mi închipui
