Probabil că îi voi dezamăgi pe mulţi: nu sunt fan Jamie Oliver.
Cu orice risc, trebuie să îmi recunosc handicapul: nu reuşesc să îi privesc „performanţele” din unghiul unui gurmand şi nici al celui care, lipsit de imaginaţie, vrea să îşi îmbogăţească neapărat paleta de reţete culinare cu şturlubaticele improvizaţii ale acestui - altfel, oarecum simpăticuţ - tupeist guraliv, care, cu părul vâlvoi, ştergându-şi la repezeală degetele de bluginşi, subliniază că ceapa se pune la foc înaintea ardeiului, apăsând cuvintele de parcă în joc e soarta omenirii; ca apoi să se spele pe mâini direct cu sucul de lămâie pe care îl serveşte oaspeţilor peste somon. Pesemne că unele reminiscenţe ale medicului care am fost, mă fac să contorizez involuntar nenumăratele vicii de igienă ale bucătarului ăstuia, care, pentru mine, rămâne un soi de Fuego al bucătăriei engleze, însă unul extrem de bine exploatat de sistem. Fapt ce nu se întâmplă şi cu maeştrii bucătari, mult mai pricepuţi şi, tocmai de aceea, mult mai discreţi.
Am fost tentat să scriu despre Jamie mai demult, atunci când am citit într-un ziar că se va duce la vânătoare de crocodili undeva, în America de Sud sau în Africa. Scopul călătoriei sale cinegetice - declarat cu mândră voioşie celor din presă - era aprovizionarea congelatoarelor proprii cu carne de crocodil, din care el urma să compună nişte feluri de mâncare pe cât de sofisticate, pe atât de scumpe. Nu îi trebuia lui Jamie Oliver carnea crocodililor de fermă, rezultată din sacrificarea acestora pentru piele... Nu! Jamie voia crocodil sălbatic, hrănit natural, crocodil de la mama lui, natura şi - zic eu - nu cred că l-ar fi deranjat nici dacă printre exemplarele doborâte s-ar fi aflat chiar unul îngrăşat cu carne de om. Om indigen, fireşte. Tot în acel articol el mărturisea că e prieten cu un tânăr bucătar român. Acesta, la rândul său, îşi clama competen
