Un parinte de azi nu isi mai invata copilul cum sa omoare un porc sau o vita, cum sa puna capcane in padure sau sa se bata cu cutitul, ci cum sa salute respectuos pe namila care da cu pumnul in minge si sa isi gaseasca o slujba bine platita intr-un domeniu care cere efort fizic minim dintr-un bloc de birouri central. Iar cei care mai incearca melancolia salbaticiei urmaresc emisiunile cu lectii de supravietuire relaxati pe canapea. Ati vazut vreodata o pisica vinata si prinsa de ciini pe viu, nu la televizor? Eu da. E mare deosebire intre a urmari pe micul ecran un lucru si a-l vedea la citiva metri de tine, iar diferenta consta, in mare parte, nu in calitatea imaginii, ci in cea a sunetului. Sint gemete, icnete, strigate de neredat prin difuzoare ce ies din gitlejul unei fiinte care stie ca va muri, sunete ce ti se imprima in memorie ca un cui. Acelea amplifica starea de o mie de ori si simti cu adevarat oroarea violentei si a inevitabilei morti. Ciinii, multi la numar, o incercuisera si nu-i mai dadeau nici o sansa, fiecare in parte, parca intr-o ordine dinainte stabilita, a ierarhiei haitei, probabil, o muscau si o scuturau incercind in liniste si cu meticulozitate sa ii rupa fiecare oscior din corp. Uneori erau doi ciini care trageau de ea ca de o cirpa: Da-mi-o mie! Ba mie...! Inutilitatea uciderii mi s-a parut cu atit mai odioasa cu cit o pisica nu poate invada niciodata cu adevarat un teritoriu al ciinilor, deci nu era o lupta pentru teritoriu. M-am mai linistit un pic peste o zi sau doua, cind am vazut pe unul dintre ciini mincind o parte a acelei pisici si mi-am spus ca totusi n-a fost chiar in van: unul dintre ei are un folos de pe urma actiunii; era o problema de pradator si prada. Asta da, pot intelege. Am incercat sa-mi amintesc si sa ma conving ca violenta e ceva normal, ceva ce vine din noi ca un scut de aparare. O simtim de fiecare data cind trecem pe