Mircea Voda, 17.08.2011
Nu am reusit sa ma multumesc cu mai nimic. Nu am reusit sa scriu tot ce am vrut, nu am reusit sa ajung unde trebuie, nu am reusit sa imi capat echilibrul emotional. Am dat cel mai mult vina pe Dumnezeu. Cred ca stie deja asta, nu trebuie sa ii spuneti.
-ma dor genunchii deja.
Da, l-am si injurat de ceva ori. A fost scandalos chiar si pentru principiile mele interioare. I-am si cerut scuze desigur, cum fac de fiecare data. Dar stiu ca deja am jignit. Fac asta cu toti oamenii. Cei rabdatori si mai echilibrati apreciaza ca recunosc. Si atunci ma doare si mai tare, cand vad iertare. Eliade se biciuia pe spate. Eu nu pot sa fac asta, macar sa ma scutesc de durerea fizica.
-am senzatia ca am capul aplecat in unghi de 90 de grade.
Cel mai greu e cu mama. Incerc sa ii bag in cap ca nu trebuie sa fie multumita de mine. Sa ii arat cat de neagra si intortocheata e lumea mea. Si poate nu o sa ajung niciodata linistita si multumita, cum si-ar dori ea. L-am injurat si pe Dumnezeu in fata ei. A durut-o si mai tare. Durerea cea mai mare nu are sunet, stiti? In lumea mea spun, unde mai nimeni nu vrea sa intre. Dar cand vezi la altul durerea aia fara sunet, pe care o deplangi tu atat, te zguduie un pic. Crezi ca asta vrei tu, razboinicul: sa nu mai aiba nimeni replica. Ai tu ultimul cuvant. Ala e cel mai singur moment. Miroase a deriva si migrena in turnul ala de fildes.
- imi curge nasul en-gros (ca sa fiu decenta) si am ochii umezi.
Mi-am meritat soarta pana acum, cum s-ar spune. Ce semeni, aia culegi. Nu prea am inteles eu care e treaba cu masura si echilibrul. Am fost fie prea agitata, fie in pragul latentei. Fie am trecut pripit cu vederea, fie am exagerat. Sunt o persoana a extremelor. Am inghitit mai mult decat puteam mesteca. Fie am crezut orbeste, fie am refuzat sa ascult. Exista si o denumire psihologica pentru
