„Cred în America, America m-a ajutat să-mi fac averea" - astfel începe discursul unui personaj din celebra trilogie The Godfather, film devenit Biblie virtuală pentru „gangsterii" din întreaga lume. Parafrazând celebrul citat, pot să spun, nu neapărat că şi eu cred în America, dar cred în civilizaţie, cred în politeţe şi în drepturile omului. Nu că ar interesa pe cineva, fireşte.

Paradoxal, tocmai aceste drepturi şi libertăţi ale omului, stabilite şi consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sunt şi elementele care pot ajunge să mă exaspereze într-o democraţie. Sau, cel puţin, într-o democraţie cu un sistem juridic mai degrabă şubred sau prost închegat, cum îl văd pe al nostru. Concret, mă refer la episodul de week-end-ul trecut, când un tânăr de 17 ani a reuşit performanţa de a le da mari emoţii reprezentanţilor Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Constanţa, fugind de sub escortă, fix la instanţa de judecată. Evident, pentru că totuşi nu suntem ca în filme, individul cu pricina a fost prins la nici 24 de ore de la nebuneasca fugă. Din punctul meu de vedere, episodul de vineri seară (căci atunci s-a petrecut tărăşenia) poate nu ar fi existat dacă democraţia europeană (în care cred, în continuare) nu ar fi „sfinţit" drepturile suspecţilor, aproape ridicându-le mai presus de lege. De fapt, sinceră să fiu, nici măcar nu sunt sigură dacă vina o poartă într-adevăr democraţia europeană, sau modul aproape unic în care noi, românii, înţelegem să adoptăm principii care de altfel în restul ţărilor funcţionează destul de bine şi nu duc aproape niciodată la abuzurile şi situaţiile paradoxale întâlnite în România. Pe scurt, mă refer la sumedenia de drepturi de care se bucură în prezent (sau poate ar trebui să zic „abuzează") în România persoanele suspectate de săvârşirea diferitelor infracţiuni. Dincolo de prezumţia de nevinovăţie, care, în România cel puţin,