Le învăţase prost războiul. Iar pacea care venise după el nu fusese cu nimic mai brează. Nevestei lui Gheorghe îi trimitea Gheorghe scrisori. Nevestei lui Marin îi scria Marin. Celei a lui Simion, Simion. Adevărul e că ele nu ştiau să scrie, întrucât nu fuseseră niciodată la şcoală. Cum însă trebuia să le răspundă, ce s-au gândit dumnealor? Să se folosească de altfel de litere decât de cele încropite pe hârtie. Şi-au ales să scrie pe păsări cu orice credeau ele de cuviinţă că ar putea să fie literă. Pe oricare dintre păsările ce le vedeau zburând pe cer. Pe ulii, deşi nu putea să îi înghită, scriau despre greutăţile din viaţa lor. Dintr-o dată, acestea deveneau uşoare, ridicându-se sus de tot, în văzduh.
Bucuriile le înşirau pe rândunici. Poate unde le treceau prin faţa ochilor ca nişte năluci. Veştile despre copii le aşterneau pe aripile berzelor. Cât privea munca la câmp, aveau nevoie de stoluri de grauri ca să spună ce şi cum. Uneori se mai pierdea câte un graur pe drum, Gheorghe punea însă de la el cuvântul lipsă. Dar în locul unui om lipsă ce să pui?! S-a nimerit ca omul să fie chiar Gheorghe. După care, Marin. A început apoi să lipsească şi Simion. Ce era să facă nevestele? Să se oprească din scris? Vârfurile pomilor, vântul, norii de pe cer, lătratul câinilor, iarba, picăturile de ploaie, stelele, luna, cântecul cocoşilor, tunetul, vuietul liniştii, lumina lămpii şi lumina soarelui s-ar fi întristat dacă nu mai erau întrebuinţate pe post de cuvinte. Exista şi aşa destulă tristeţe pe lume!
Era musai să înlocuiască păsările. Căci Gheorghe lipsă nu ştia să citească pe ele. Nici Marin lipsă. Şi nici Simion. Femeile s-au văzut nevoite s-o ia cu învăţatul de la capăt, începând să scrie pe furnici. Scrisori foarte mici, desigur. Cam de mărimea fericirii lor. De altfel, asta şi puneau în scrisori, poveşti despre cât sunt ele de fericite că oamenii lips
