Medic de profesie, Vasile Voiculescu s-a afirmat ca scriitor în perioada interbelică. A scris proză fantastică între 62 şi 70 de ani. După moartea soţiei sale, a ales solitudinea, devenise închis şi puţin comunicativ, livrându-se experienţelor spirituale de care sunt capabili doar cei aleşi. Între altele, şi-a imaginat ce sonete ar fi scris Shakespeare dacă ar mai fi scris, astfel că, postum, au apărut "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu". Ştia că, în plin regim comunist, proza fantastică are foarte puţine şanse spre publicare. Cu toate acestea, a scris sute de pagini de mare valoare între anii 1946 şi 1954, povestiri care au fost publicate abia în 1966, când autorul nu mai era în viaţă.
Când a fost arestat, din motive politice, Vasile Voiculescu avea 74 de ani. Unul dintre capetele de acuzare a fost misticismul, asociat forţat şi aberant cu legionarismul. A stat patru ani în închisoare la Aiud. A ieşit din penitenciar la 78 de ani, bolnav de tuberculoză. Criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu remarcă cinismul involuntar cu care s-a scris biografia lui Voiculescu, într-un volum de nuvele apărut în 1972: "1947-1963. În aceşti ani se consacră cu toate forţele scrisului. Este, fără discuţie, perioada cea mai fecundă din viaţa scriitorului". Înainte de 1989 nu s-a menţionat perioada sa de detenţie.
"Povestirile lui Vasile Voiculescu au tulburat apele literaturii române, transmiţând un fior de nelinişte scriitorilor siguri până atunci de locul lor în ierarhia literară şi entuziasmându-i pe iubitorii de literatură care redescoperiseră de puţină vreme gustul pentru proza fantastică." (Alex Ştefănescu, "Istoria literaturii române contemporane") Teritoriul povestirilor sale este unul fantastic, sunt spaţii interioare căutate cândva cu ardoare în poezie. Închipuirea, imaginaţia forţează limitele gân
