Ultima întâlnire Merkel-Sarkozy nu a adus rezultate spectaculoase. Berlinul pare a accepta noţiunea de "guvern" al Uniunii Monetare (UM); până acum prefera "Wirtschaftssteurung", care înseamnă mai degrabă dirijare/coordonare. Dar accentul este pus mai ales pe disciplina bugetară (incluşiv reguli constituţionale şi sancţiuni). Se subestimează, în opinia mea, rolul sectorului privat (al băncilor) în apariţia acestei crize. Parisul a menţionat ca emisiuni de euroobligaţiuni nu sunt anvizajate, aliniindu-se poziţiei germane. S-a subliniat că eurobondurile, dacă vor fi, ar trebui să încununeze o fază avansată a guvernanţei economice în zona euro.

Tema emisiunii de euroobligaţiuni (eurobonduri)-hârtii de valoare care să fie emise în numele zonei euro (UM) şi garantate în nume comun, este proeminentă în dezbaterea privind criza din zona euro. Nu puţini susţin că asemenea obligaţiuni ar "sfârşi" atacurile speculative împotriva verigilor slabe din UM. Din debutul crizei s-a anticipat că, în zona euro, vor fi atacate în mod sistematic obligaţiuni cu rating mai slab, aşa cum erau atacate monedele ţărilor cu deficite externe mari înainte de introducerea euro (Paul de Grauwe). De aici ar rezulta nevoia unui "împrumutător de ultimă instanţă"/lender of last resort nu ca bancă centrală.

Sunt două viziuni concurente privind eurobondurile. Cea promovată de Berlin (susţinută de Olanda, Finlanda, Austria) consideră că eurobondurile nu se justifică (încă?), că ar mări hazardul moral prin slăbirea disciplinei bugetare; are în vedere şi o creştere a costului împrumuturilor pentru ţările creditoare, fiindcă ele ar asuma făţiş riscuri ale ţărilor cu probleme mari. Apare şi o problemă de legitimitate, întrucât o federalizare a politicii fiscal-bugetare (cu formarea unei "trezorerii" a UM) ar presupune modificarea de fond a Tratatului de la Lisabona, ca şi a altor acte constitut