După şase luni de lupte de gherilă, atacuri aeriene NATO şi embargou maritim, s-au strâns forţele pentru un atac decisiv. Zvonurile şi informaţiile neverificate umplu vidul informaţional pe măsură ce se apropie ora deznodământului.
Jurnaliştii occidentali stau echipaţi ca trupele SWAT în interiorul unui hotel aflat încă sub controlul oamenilor lui Gaddafi. Se aude, din surse revoluţionare, ba că dictatorul ar fi fugit pe un tanc, ba că trei fii i-au fost capturaţi. Se aude verdictul optimist al Vestului, dornic să-şi reducă cheltuielile militare: „sunt ultimele ore ale lui Gaddafi". Poporul iese pe străzile ultimului bastion, Tripoli, şi moare, dar nu se predă în faţa tancurilor.
Rebelii trec la asediul palatului-buncăr al lui Gaddafi. Se cere judecarea lui. Se zvoneşte că ar fi căzut şi că rebelii ar fi luat cu asalt televiziunea şi că ar deţine controlul asupra capitalei. Se văd imagini cu oameni fluturând steaguri pe tancuri. Scenariul pare cunoscut, cum mici variaţiuni adaptate lumii arabe.
O altă secvenţă cunoscută din această nouă revoluţie care schimbă o piesă din noul puzzle arab este cea referitoare la luptele de culise : cine va prelua puterea după ce dictatorul va fi căzut. Se ştiu încă mult prea puţine despre Consiliul naţional de tranziţie, care numără deja 40 de membri. Printre ei, şi foşti „nomenclaturişti" ai lui Gaddafi, gen Mustafa Abdeljalil (şeful Consiliului), fost ministru de Justiţie al ghidului libian sau Shokri Ghanem, fost premier. Mai există alţi cel puţin zece foşti oficiali de rang înalt ai regimului Gaddafi care au trădat cauza, dar s-au grăbit să adopte cauza rebelă, în speranţa că vor face parte dintr-o structură politică de viitor.
Statele occidentale s-au grăbit să recunoască acest „comitet de gestiune a crizelor" (un fel de sinonim al Frontului Salvării Naţionale) şi să-i acrediteze reprezentanţii,
