Rareori încercăm să înţelegem o ştiinţă sau o ocupaţie folosindu-ne de o altă ştiinţă sau ocupaţie. Nu recurgem la exemplul chimiei pentru a înţelege medicina, nu spunem că sociologii sunt as-tronomii universului social şi nici măcar nu îi considerăm pe piloţii de avioane un fel de "şoferi ai aerului". Însă politica face excepţie, pentru că adesea este înţeleasă prin recursul la alte ştiinţe sau ocupaţii. Folosim curent metafore economice sau medicale pentru a descrie fenomene, în fond, politice.
Dintre acestea, analogia cu ingineria este cu deosebire interesantă. Să considerăm un exemplu. Numeroase maşini sau instalaţii au un grad prevăzut de redundanţă. Ce înseamnă asta? Un lucru simplu: unele elemente din sistem sunt dublate sau triplate, pentru o mai mare siguranţă. Dacă unul cedează, altul rămâne să îndeplinească aceeaşi funcţie în locul său.
Maşinăriile moderne sunt imposibil de conceput fără un grad de redundanţă. Iată cazul, clasic, al sistemelor de frânare care au circuite duble, pentru situaţia în care un circuit pierde presiune. Ori cazul generatoarelor de rezervă ce se găsesc pe aproape orice avion sau vapor.
Într-un mod similar, sistemele politice moderne sunt proiectate să aibă un grad de redundanţă. Dacă o instituţie "cade", alta îi ţine locul.
Instituţia Vice-Preşedintelui american a evoluat în această direcţie. Originile acestei instituţii sunt neclare pentru că participanţii la Convenţia de la Philadelphia nu ne-au lăsat prea multe indicaţii. Abia în perioada Războiului Rece instituţia Vice-Preşedintelui a fost reglementată în detaliu, constituţional vorbind, ca o instituţie de rezervă ce o dublează pe aceea a Preşedintelui.
În Europa avem exemplul alegerilor prezidenţiale din Estonia. În principiu, Preşedintele estonian este ales în Legislativ. Dar dacă Parlamentul nu poate coagula o majoritate, atunci este convocat un
