Zilele acestea, autorul a ajuns din nou în România, pentru relansarea a două dintre bestsellerurile sale, „Dragostea durează trei ani" şi „13,99 lei", ambele apărute la Editura Trei.

Nimic din prezenţa lui Frédéric Beigbeder nu se pliază pe imaginea tristă şi cam ponosită a scriitorului, pe care o cărăm în mentalul nostru colectiv de români, de la Eminescu încoace: e chic, în cămaşa lui albă, cu jeans, poartă ochelari de soare şi afişează un aer de star rock, e dezinvolt şi pus pe glume şi are la braţ o domnişoară care-ţi taie respiraţia.

Râde mult, vorbeşte natural şi fără aroganţă, evită formulele sforăitoare. Ca orice publicitar bun, te seduce de la prima replică şi te ţine în priză pe tot parcursul discuţiei, alternând umorul cu o inteligenţă sclipitoare. Discursul lui e spectaculos pentru că lui îi place, în mod evident, mai presus de orice, spectacolul.

Începuturile

Aventura scrisului a început devreme. Prima dată când a scris ceva avea 10 ani şi era într-o excursie în Bali, împreună cu tatăl său. „Am început să scriu un fel de jurnal: scriam acolo absolut orice, descriam ce mâncam la masă, criticam plaja, le dădeam note hotelurilor la care mergeam... era un fel de ghid turistic al Indoneziei". Dar, de fapt, adaugă el un soi de bemol grav amintirilor, „am început să scriu pentru că tata a părăsit-o pe mama şi scriam în timpul vacanţelor pe care le petreceam cu tata". Scrisul a devenit un soi un memento al unei stări de fericire: „Voiam ca acele momente pe care le petreceam cu tatăl meu să dureze mai mult şi scriam tot ce se întâmpla cât stăteam cu el pentru ca, mai târziu, să pot reciti totul şi să mă bucur din nou".

Premiul inventat la o cafenea

„Sinceritatea e foarte importantă atunci când scrii, altfel, e... destul de plictisitoare", aruncă prozatorul prima săgeată flegmatică. „Dacă nu-ţi asumi până la capăt riscul