Băieţii care joacă bine numai acasă. La Steaua, fraţii Costea au toate şansele să devină doi Pleşani

Un lucru care ar trebui să ne sesizeze e natura ascunsă a punctelor adunate de echipele de la locurile cinci - şase în jos, altfel spus de formaţiile retrogradabile şi cu o bază în localnici: mult mai multe acasă, ca în deplasare.

Dacă vom compara clasamentele noastre cu ale unor campionate foarte puternice, vom observa că, la alţii, jocurile în deplasare îi complexează foarte puţin pe fotbalişti. Cine-i bun acasă e bun şi pe alte terenuri. Marilor echipe, jocurile în deplasare le aduc chiar un plus de motivaţie, datorită condiţiei de definitiv desţăraţi a majorităţii jucătorilor. E cauza care dublează valoarea în sine: străinii echipelor din aceste campionate multinaţionale sînt mai deprinşi cu starea de rătăcitori bine plătiţi, decît cu aceea de fii ai satului, săraci, dar mîndri de sărăcia lor. Casa jucătorilor din campionatele puternice e acolo unde acestora tocmai le merge bine.

Fotbalistul care joacă bine numai acasă e o specialitate sută la sută românească. Sîntem şi rămînem multă vreme nişte fii ai locului. Chiar şi bucureştenilor celebri, la a treia generaţie în pantofi, tot fii ai satului li se spune. Un argument statistic pentru psihologia vulnerabilă a fiilor satului ajunşi fotbalişti cu geamantanul la uşă ni-l dau destrămaţii de la Craiova. Sosiţi cu grămada la Steaua, va trebui - se spune - să treacă un timp, ca să revină, pasămite, în formă. În care formă? Va trebui, de fapt, să treacă exact timpul care va dovedi că n-au în ce formă să-şi revină. Mai ales că la Steaua e grabă mare la rezultate. Alde Costea şi Prepeliţă au gîndire de fii ai satului . La Craiova, problema formei sportive n-a existat de ani buni. Au existat tot felul de alte probleme şi peste toate, banii. Oriunde s-ar duce, retrogradaţii Craiovei nu conving, cum părea