Lumea noastră a fost creată şi modelată de voinţa şi de faptele zeilor, spun miturile. Omului, însă, nu-i este dat să-şi depăşească condiţia. Cu toate acestea, nimic mai statornic şi mai puternic decît aspiraţia mai marilor lumii de a deveni, ori măcar de a fi consideraţi de ceilalţi muritori, egali ai zeilor. Lumea puterii, de la mitologicii regi ai Chinei şi Japoniei, la faimoşii faraoni ai Egiptului şi de la liderii Evului de Mijloc pînă la cei ai marilor puteri ale secolului XX, este saturată de obsesia puterii absolute, a controlului total asupra vieţii altora, a evadării "Celor Aleşi să Conducă" din chingile constrîngerilor impuse de Bine şi de Rău, cei doi piloni pe care se aşază templul fragil al eticii umane. Priviţi ieşirea din scenă a lui Gaddafi! Asemenea altor lideri ai secolului XX, care au excelat în autoritarism şi dispreţ faţă de semenii aflaţi sub puterea lor vreme îndelungată, refuză să-şi accepte condiţia umană! Dacă nu viaţa şi acţiunile din timpul ei, atunci măcar ieşirea să fie supra-umană! Să nu lase nici o îndoială asupra caracterului "special" al celui care a trăit vreme de decenii iluzia egalităţii dintre gustul puterii şi cel al depăşirii condiţiei uamne.

Dacă spaţiul filosofiei puterii oferă tabloul limpede şi relativ simplu al situaţiei, cel în care îşi aşteaptă răs-punsuri întrebările privind prezentul şi viitorul politic al Libiei este încă acoperit de ceaţă. Or, mai bine spus, de fumul gros la puştilor, tunurilor, aruncătoarelor de grenade, al armelor anti-tanc, ori al mega-exploziilor produse de tehnologia atît de eficientă a distrugerii, de mijloacele militare puse în joc pentru "finalul de partidă" de la Tripoli.

Scenariul militar mai are puţine necunoscute, legate doar de timp şi de "uşa" pe care va ieşi Gaddafi din scenă, viu sau mort. Luptele mai pot continua cîteva ore, sau cîteva zile, dar rezultatul final a fost