Întreaga lume democratrică priveşte azi cu un oftat de uşurare spre evenimentele din Libia. Liderii Uniunii Europene Herman Van Rompuy şi Jose manuel Barroso, precum şi secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen au salutat deja iminenta cădere a regimului Gaddafi. Guvernele democratice o vor face, de asemenea, în următoarele ore sau, cel mult, zile. Printre ele, bineînţeles, se va afla şi România. Dar, oare, România chiar nu avem nimic a-şi reproşa?

Să ne amintim. La Consiliul European din 11 martie, când a fost discutată situaţia din Libia, România s-a numărat printre ţările care au zădărnicit planul francez, susţinut şi de Marea Britanie, privind o intervenţie în ajutorul rebelilor libieni, sub drapelul Uniunii Europene. A fost unul dintre eşecurile Uniunii Europene în materie de coordonare strategică. E adevărat, România nu a fost deloc singură în acest demers. De fapt, împreună cu vecinii bulgari, ne-am alăturat poziţiei Germaniei.

Mai mult, preşedintele Traian Băsescu a afirmat, răspicat, după acelaşi Consiliu din martie, că România nu recunoaşte Consiliul de Tranziţie din Libia - organism politic anti-Gaddafi, pe care Franţa de-abia ce-l recunoscuse. Mulţi comentatori au văzut în asta o poliţăplătită Parisului pentru refuzul admiterii României în Spaţiul Schengen.

Din păcate, timpul nu avea să ne dea dreptate. Statele membre ale Uniunii Europene au recunoscut, încetul cu încetul, acest Consiliu de Tranziţie, fie direct, fie prin declaraţii verbale sau prin întreţinerea de relaţii oficiale - inclusiv Germania, care s-a opus unei intervenţii europene. Parlamentul European a adoptat, de asemenea, o rezoluţie de recunoaştere a organismului creat la Benghazi. În comunicatul dat duminică, secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a declarat, de asemenea, că Alianţa va conlucra cu Consiliul de Tranziţie din Libia. Acum două