Întrebarea a apărut acum pe listele Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei, suficient de efervescente după trei ani de lucru, încât să fie preluate, pentru o dată, aici. (Numai după cincisprezece ani, cam taciţi, în meseria cu pricina, oricum singurii posibili pentru a exersa game, dacă nu mă înşel.) Citind în beneficiul celorlalţi un articol recent, cineva dintre noi şi-a îngăduit şi o comparaţie feroviară maximă, iar răspunsurile au curs cu privire la cultura noastră. Ar arăta, pot relua, asemeni unei gări în care, de cum intri, ţi se impune expresiv, cu precizii garante, proiectul cordial de viitor turabil: x promite să ajungă exact pe linia y de unde va pleca, cu rute ştiute, exact la momentul z. Ai prevedea, în sfârşit, în ce te îmbarci şi pe unde umbli. Orarele ar fi, pe fond, în bună formă. Dar socoteala germană de acasă nu s-ar potrivi defel cu cea făcută nod feroviar. Cum chestiile banale sunt de vărsat la formele de opoziţie – dacă numărăm bine: de la paşoptişti încoace –, puţintel altceva s-ar întrezări pe linii, în concretul lor carosabil.

Căci acolo, în măruntaiele de macazuri şicanate, devastarea e continuă: s-a deraiat atât de mult şi se deraiază cu o consecuţie într-atât de bizară, încât ce se vede până la urmă e un maldăr morocănos şi mereu multiplicabil de fiare stagnate. Vestigii, pesemne, peste tot. Încotro? Văzusem cândva cum bătrâni surprinşi de trăznete într-o grădină botanică au rămas să privească nedumeriţi arborii mari făcuţi cenuşă, ca să descopere cât de potrivit se transformaseră inscripţiile carbonizate şi latine în fastuoasa nomenclatură ireală a unor tipuri concomitente de arşiţe. Se întâmplă la fel cu promisiunile mai calorice de permanenţă? E mersul trenurilor cu pricina condamnat să înşire hărţi factice sub un tempo mincinos, ca să culeagă de pe şine numai indicii contradictorii şi ruginite despre destinaţiile î