În aşteptarea căderii definitive a regimului încarnat de Muammar Gaddafi, comunitatea internaţională pregăteşte perioada post-Gadhafi, un vast şantier care suscită multe nelinişti şi prezintă multe necunoscute. Căderea regimului de la Tripoli ar mai putea avea ca efect încurajarea altor mişcări de opoziţie din lumea arabă, deşi scenariul înlăturării de la putere a lui Gaddafi trezeşte anumite rezerve printre arabi.
Nu există, din păcate, nici o reţetă miracol, sută la sută la sută garantată şi eficientă, pentru alungarea dictatorilor şi demolarea regimurilor dictatoriale. Fiecare caz este special, după cum o demonstrează evenimentele de anul acesta din spatiul arab. Metoda ideală ar fi, totuşi, cea care evită vărsarea de sînge sau un număr mare de victime omeneşti.
În acest sens, revoluţiile din Tunisia şi Egipt sunt exemplare, pentru că manifestanţii n-au recurs la arme pentru a-i obliga pe Ben Ali şi pe Hosni Mubarak să se eclipseze de pe scena politică. Mişcările pacifiste au însă limitele lor, atunci cînd nu sunt susţinute de armată. Armata siriană, de partea regimului
În Siria, de exemplu, armata nu urmează exemplul egiptean si nici tunisian si nu dă semne că ar fi dispusă să se alăture "poporului". Să ne amintim de strigătele entuziaste ale românilor în decembrie 1989 cînd la Bucureşti se scanda "armata e cu noi". Cînd armata şi poliţia trec de partea bună a baricadei, adică acolo unde vibrează dorinţa de schimbare, de libertate, de demnitate şi de democraţie, lucrurile merg mai uşor.
Nu a fost cazul în Libia, după cum constatăm, unde armata nu s-a prea alăturat "poporului", şi unde rebelii se luptă de 6 luni pentru a învinge forţele pro-Gadhafi. Iar dacă n-ar fi avut ajutorul aerian si logistic al Alianţei Nord- Atlantice, plus cîteva sute de "consilieri" pe teren, rebelii libieni nu s-ar afla astăzi la Tripoli ci în închisori sau
