Cei 21 de kilometri de autostradă între Basarab şi Agigea, inauguraţi cu multă pompă de premierul ţării cu puţină vreme în urmă, te aruncă într-o irealitate imediată. Pe un sens, bolizi care gonesc cu 130 de kilometri la oră pe o panglică de asfalt tăiată perpendicular pe calcarul alb al Dobrogei. De fapt, nu este vorba de o autostradă, ci de o jumătate de autostradă. Pe sensul celălalt, se ridică nori de praf de la autobasculante de mare tonaj. Se lucrează, se întreprinde ceva, în sfârşit. Conducătorul auto se repede la prizele de aer, la geamuri, totul trebuie închis repede înainte de a fi înecat în pulberea fină. De niciunde, apare pe autostradă o căruţă plină cu ţigani. Colectează fier vechi din zonă. Calul este asudat, plin de spumă albă ce cade în fâşii pe asfaltul negru. Biciuit sălbatic de conducătorul atelajului, aleargă la galop, la întrecere cu BMW-urile strălucitoare ca nişte gândaci de bucătărie de lux. Numai că panglica de asfalt proaspăt din ceea ce va fi odată şi odată autostrada A2 se termină repede, la piciorul podului de la Agigea. „Bulgaria“, stă scris mare pe un panou de orientare verde, ca o promisiune de mai bine. Intrăm din nou pe vechiul drum „european“, ce şerpuieşte chinuit de-a lungul staţiunilor litoralului.

Bară la bară, nerv în nerv, neuron în euron. Capacitatea de a răbda a acestui popor a fost şi va fi întotdeanua o mare necunoscută. De-a lungul şoselei, sub umbra rară a unor liziere infestate de gunoaie şi bidoane de ulei de motor aruncate neglijent, îşi fac veacul câteva „fete“ vesele. De fapt, nu sunt deloc vesele, sunt nişte fiinţe obosite şi chinuite, vai de ele. Supte de căldură, de ţânţari, de briza constantă a mării. Un turist blond pe bicicletă, cu facies teuton (în treacăt spus, unicul turist străin pe care l-am văzut în acest interval de timp), le face semne amicale cu mâna. Fetele nici măcar să chicotească nu mai