De aici, utilitatea unei tradiţii intelectuale şi politice a libertăţii, tradiţie în măsură să fortifice, ignorând clivajele stânga / dreapta, un sens al umanismului stenic şi al decenţei. Ceea ce impune, în contra rătăcirilor tragice ale secolului care a trecut, este reîntoarcerea către o explorare a politicii înţelese ca articulare a binelui comun, iar nu ca funestă căutare a unei societăţi perfecte. Failibilitatea umană este însăşi garanţia ce poate preveni impunerea unei filosofii societale care să mizeze pe uniformizare şi pe eliminarea oricărei surse de vitalitate. Regândirea politicii, reabilitarea politicii ca discurs despre cetate: iată două dintre direcţiile pe care marea linie a libertăţii le-a urmărit, în anii de după 1920.
Critica totalitarismului nu este, în această ecuaţie, doar o simplă obsesie ideologică, ci devine reflectarea unei revelaţii umane şi intelectuale, în egală măsură. Totalitarismul devine cuvântul care dă măsura unicităţii secolului XX şi a intervalului ce urmează Marelui Război. Nimic nu poate fi ca înainte în spaţiul gândirii despre om în cetate, de vreme ce însăşi cetatea a fost devastată de un flagel care nu are echivalent. Destinele se călesc în această încercare grandioasă, de vreme ce, aşa cum notează vizionar Camus în finalul Ciumei, molima nu va întârzia să tulbure pacea unei alte cetăţi fericite. Solidaritatea umană este temelia pe care se poate ridica o nouă comunitate, comunitate din fibra căreia tentaţia fricii, delaţiunii şi complicităţii să fie absentă. Curajul are darul de a-i inspira pe cei care se adună în jurul celebrării moderaţiei şi rezistenţei: în lagărul de concentrare sau gulag, în temniţă sau în solitudinea exilului interior, gustul libertăţii se cere regăsit, iar primatul umanismului reafirmat.
Silueta Hannei Arendt deţine o poziţie canonică în această serie a liberalismului civic şi umanist. Al
