La 29 iulie, într-un gest fără precedent în istoria Turciei moderne, şefii armatei de uscat, ai marinei şi forţelor aeriene au demisionat, cerând trecerea în rezervă. Protestul lor vine la scurtă vreme după ce formaţiunea premierului Recep Tayyip Erdoğan, Partidul Dreptate şi Dezvoltare (AKP), care domină din 2002 scena internă, a câştigat alegerile parlamentare pentru a treia oară consecutiv. Deşi motivul imediat îl reprezintă dezacordul dintre aceştia şi guvern cu privire la o serie de numiri în poziţii cheie din armata turcă, demisiile celor mai înalţi ofiţeri din ierarhia establishmentului turc reprezintă vârful icebergului unei competiţii pentru putere între elitele seculare kemaliste şi cele conservatoare, inspirate de Islam. Obiectivul ei? Colonizarea şi formatarea statului.
Într-un fel, asistăm la o lovitură de knock-out dată în plină figură, cu toată legitimitatea democratică şi binecuvântarea voinţei populare, unui sistem perceput până nu demult drept custodele moştenirii kemaliste. Simbolic, exitul generalilor semnalează retragerea definitivă a armatei în cazărmi. Zilele în care militarii obişnuiau să se amestece discreţionar în politica şi administrarea statului au trecut. Este amurgul unei epoci. Statul nu mai este unealta armatei, ci aceasta devine subordonată stăpânilor civili. De altfel, de ceva timp, o lustraţie sistematică fusese declanşată de Guvernul Erdoğan pentru a curăţa rândurile armatei de generaţia kemalistă: mai bine de 250 de militari, dintre care 173 generali activi, amirali, ofiţeri de rang inferior au fost arestaţi pentru complot împotriva guvernului civil.
Totul a început cu aproape 10 ani în urmă. Interesant este că amputarea acestui reflex intervenţionist al armatei în politica internă este în mare parte un spectacol produs de Uniunea Europeană. Cel puţin, UE a oferit pretextul, iar AKP a implementat directivele
