Zilele trecute, televiziunile de ştiri au relatat pe larg logodna unei fetiţe de şapte ani (parcă) din comuna gălăţeană Ivăneşti, logodnă cu alai în toată regula, cu muzică şi paranghelie, maşini de fiţe şi bani duium. Nici Poliţia şi nici Protecţia Copilului nu au intervenit. Azi am citit o chestie din acelaşi context care m-a întristat peste măsură: copil rom de opt ani care e ciuca mistourilor fiindcă nu e… logodit.
Încerc să înţeleg şi să respect, pe cât posibil, obiceiurile fiecăruia, în funcţie de credinţă, etnie, educaţie şi să nu aşez lumea cu forţa în cadrul valorilor mele care, desigur, pot sa difere de ale altora. Dar ce li se întâmplă acestor copii mi se pare aproape crud, indiferent dacă sunt sau nu ţigani, la fel cum mi se pare orice părinte care “ştie el mai bine” şi, astfel, distruge copilăria celui mic.
Ştiu părinţi care, din ambiţia lor de a avea un copil cu care să se poată mândri în orice context, i-au programat copilăria din doua în două ore cu tot felul de lecţii: muzică, limbi străine, sport, calculator şi alte activităţi. Copilul ăla se joacă, nu orice, oricum şi cu oricine, doar o oră pe zi în timpul săptămânii şi câte două ore în weekend. Uluirii mele, pe care n-am putut s-o maschez, mi s-a răspuns, de sus: “Tu nu înţelegi, că nu ai copil. Şi oricum eu ştiu cel mai bine ce e bine pentru el”.
Nu înţeleg, corect. Nu înţeleg de ce, copil fiind, ţi se imprimă personalitatea şi ambiţiile unui părinte frustrat de propria sa nereuşită, şi nu pricep cum, atunci când ieşi afară, la joacă, poţi să rămâi cu hainele imaculate, aşa cum ţi se cere acasă.
Până la urmă care e diferenţa între copilul de ţigan, supus presiunii logodnei la opt ani, şi copilul de român, supus presiunii de a face performanţă în variate domenii, lipsiţi, amândoi, de plăcerile copilăriei?! Niciunul nu are o copilărie aşa cum ar trebui să fie.
Apropo d
